Cosmin Ciotloș :
Sunt peste 750 de pagini numai de comentariu al actualității în acest volum (restul până la 970 fiind ocupate de un aparat documentar meticulos constând în note contextuale, restituiri și anexe bibliografice). Cu câteva intervale de întrerupere, datorate însă întâmplării, nu acelei astenii de care vorbesc adeseori maratoniștii cronicii literare, Perpessicius a recenzat, între 1929 și 1947, o întreagă epocă, nu lipsită, cum știm, de convulsii literare sau politice. Și totuși, numele său e în continuare legat mai degrabă de activitatea de editor benedictin (al lui Mateiu Caragiale, în tinerețe, al lui Eminescu, până la moarte). Observația s-a mai făcut. O reiau pentru că, așa curentă cum e, nu e lipsită de îndreptățire: Perpessicius a făcut cronică literară, dar n-a fost, până la capăt, un cronicar. Ceva indicibil face ca, în pofida tuturor evidențelor, această culegere monumentală să-și trădeze, într-un fel, natura. Să fie, adică, altceva decât o panoramă.
Ipoteza că de vină e suportul nu stă în picioare. Sigur că, spre deosebire de cele ale lui Pompiliu Constantinescu, cronicile lui Perpessicius erau de două ori efemere. O dată prin statutul lor intrinsec (căci în chip practic un articol trăiește exact o săptămână, iar excepțiile sunt doar niște excepții, nu infirmă regula), a doua oară prin aceea că, fiind citite la postul public de radio, „speranța lor de viață” e cu atât mai redusă, nedepășind sfertul de oră care le era alocat (de cele mai multe ori, undeva între 21.45 și 22.00). O scrisoare de mulțumire a lui Tudor Vianu, reluată aici, vorbește exact despre această dimensiune, ritualică și totodată volatilă.
Numai că, odată repuse în pagină, prin grija lui Valeriu și a Sandei Râpeanu, caracterul insolit se păstrează. Intervențiile lui Perpessicius au un timbru cu totul special, diferit de cel pe care, ne învață vulgata, ar trebui să-l aibă specia aceasta a criticii literare. Prima constatare e că ele se dispensează de verdict. Sau, mai corect spus, de verdictul cenzorial, prin care aparițiile supuse discuției sunt împărțite în „bune” și „rele” după criterii nu întotdeauna ușor de schematizat. Titularul rubricii „Cărți noi” e un spirit mansuet, care preferă să favorizeze filonul din minereu, să facă propuneri de o supremă delicatețe și să aștepte confirmarea unei intuiții. Sunt numeroase ocaziile în care-l descoperim extaziindu-se de evoluția câte unui scriitor pe care pariase cândva, în ciuda șanselor de tot mici pe care acesta le vădea. E o grijă aproape părintească în felul în care sunt întâmpinați tinerii autori. Rareori asistăm la demolări (când există, sunt de o eleganță fermecătoare) sau la contre polemice (atâtea câte sunt, ele se prevalează de date, nu de autoritatea opiniei). Această cumpătare în exces poate dăuna carierei unui critic. În cazul lui Perpessicius, cred că mai degrabă a fortificat-o, prin impunerea unui stil paralel cu acela al „școlii” dominante, de proveniență maioresciană.
Îndeobște, i se atribuie lui Lovinescu întâietatea în ceea ce privește tonul empatic pe care criticul de poezie are datoria de a-l adopta. Referindu-se la lirismul lui Bacovia așa cum știm, oblic și expresiv („secrețiunea unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede”), mentorul Sburătorului deschidea, într-adevăr, un drum la sedimentarea căruia, trebuie s-o recunoaștem, Perpessicius a contribuit semnificativ. E adevărat, generalizând imperativul și transformându-l în amprentă personală. Fiindcă nu numai atunci când comentează plachete de versuri, dar și când se apleacă asupra prozei sau criticii literare, el continuă să facă dovada unui substanțialism deloc uzual, cel puțin la acea dată, în exegeza românească. Luările lui de poziție nu sunt în marginea literaturii, ci în virtutea ei. Lucrul se vede cel mai bine atunci când analiza e consacrată câte unui roman (și sunt destule, și sunt mari). Perpessicius nu rezumă subiectul, nu oferă indicii de natură narativă. Trece grăbit peste procedurile de captatio. Ce-l preocupă, și chiar îl pasionează, e spiritul cărții, soarta ei (sub prestigiul cunoscutului vers al lui Terentianus Maurus) într-o ierarhie a valorilor pe care detaliile tehnice n-ar face decât s-o tulbure. Iată cum sună un paragraf din cronica de care beneficiază unul dintre cele mai cunoscute romane ale literaturii române all time (și apelez la acest exemplu tocmai pentru că e unul foarte la îndemână): „...iubirea duioasă și torturantă, chinuitoare și chinuindu-se, alcătuiește, în fond, marea temă din Patul lui Procust, pe care marea artă de romancier a dlui Camil Petrescu a orchestrat-o cu o virtuozitate incomparabil superioară aceleia pe care palidele noastre cuvinte vor fi putut-o, cât de cât, sugera” (p. 219).
Rânduri banale, de prețuire superlativă și submisivă, pe care, chiar acceptându-le, nu le-ar fi subscris în public niciunul dintre colegii de magistratură ai lui Perpessicius. Cioculescu, de pildă, condeier caustic și tactician de anduranță, ar fi, pur și simplu, de neimaginat într-o atare ipostază ! E la fel de adevărat însă că există, presărate în același spațiu, câteva note care întrec în arguție majoritatea comentariilor din epocă (și chiar pe multe dintre cele care au marcat posteritatea receptării acestei cărți). E vorba, în primul rând, de stabilirea unui plan moral, de o intensă umanitate afectivă, al cărei mandatar nu e acel „mic Gatsby” autohton (l-am numit pe Fred Vasilescu), ci pervazivul ziarist Ladima, plasat într-o serie mărginită de Eminescu și de Dimitrie Anghel. Pentru Perpessicius, Patul lui Procust nu reprezintă atât un vârf al inteligenței speculative care poate înșela deficitul de talent (lucrul s-a susținut în legătură cu scrisul lui Camil Petrescu), ci, pur și simplu, un uriaș roman. Și aici, ca și în alte cazuri, intervine în discurs o undă de comparatism discret care lipsește, de cele mai multe ori, din bagajul cronicarilor de temperament. Or, într-o istorie a literaturii deja articulată, cum era la data aceea, istoria literaturii române, a ignora tradiția și vecinătățile (cu Rebreanu, cu Sebastian) e mai degrabă un handicap decât o calitate. Fără a o lăsa să ocupe prim-planul, Perpessicius își exploatează cu fiecare ocazie imensele disponibilități culturale. Nu doar în cazul autorilor certificați („elegie în ut minor”, numește unul dintre cele mai tandre poeme ale lui Bacovia), dar și în ce-i privește pe minori, regula se aplică neabătut.
Poate că profitul unei atari întreprinderi nu e sesizabil pe spații mici, dar în ansamblul acestui volum, el se desenează cu precizie. Căci, dacă scrie despre autori de toată mâna, cronicarul nu cade totuși în eroarea lipsei de măsură. El știe în permanență care sunt stelele fixe și care simplele comete. Nu ia nici un meteorit drept Steaua Nordului și nu-și risipește entuziasmul. Când vine vorba despre Sadoveanu, Rebreanu, Mateiu Caragiale, Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, formulările lui „se căftănesc” (cu o vorbă a celui din urmă) într-atât încât interzice orice discuție asupra valorii. De la pragul acesta în jos, pare să creadă Perpessicius, sentințele se mai pot negocia. Dar numai de la pragul acesta în jos! E, în scrisul lui, un triumf al nuanței care, dacă nu consacră un cronicar, impun în schimb un moralist de clasă și un stilist cum nu sunt mulți în proza noastră de idei. Adnotările de subsol (trimițând la intervențiile succesive pe manuscrise) scot la lumină complexitatea acestui laborator (cel puțin) lexical. Perpessicius nu spune „matinal”, ci „matutin”, nu spune „cinstește”, ci „reveră”, nu agreează, în cazul lui Eugeniu Speranția, nici „acvafortele”, nici „albumul” de epocă, lăsându-se cucerit în schimb de inuzualul „estompă”. O prețiozitate căutată îi urmărește frazele, îi ponderează caracterizările. Senzația nu e de dificultate, dimpotrivă. Criticul vede în profesia lui mai mult decât o magistratură și altceva decât un act contabil: o formă de a respecta activ arta (atâta câtă e și-atunci când e). Alte didacticisme nu-și îngăduie, iar în momentele în care recurge la intrumentarul academic, cu care e la curent, o face cu o naturalețe aproape ostentativă. Îl citează pe Thibaudet doar pentru a contracara rumorile (care, spune el, sunt o formă periculoasă de exegeză); vorbește, în plin monopol al lirismului despre importanța Factorului narativ în poezie și, în loc de cine știe ce glose teoretice, își ține, enunț după enunț, tălpile pe sol.
Dacă nu-s ușor de reținut, fiind substanțial mai ample decât acelea călinesciene, formulările lui memorabile sunt, totuși, de urmărit cu creionul în mână. Nu se poate preda literatură interbelică după cronicile lui Perpessicius, asta e clar. Muzicalitatea lor, uneori exagerată, poate dilua ideea. Dar se poate deprinde, pe cont propriu, în intimitate, o anume distincție a gestului admirativ. Care, dacă e grandilocvent, e trivial.
Plus un realism pe care practica săptămânală a publicisticii literare îl efasează prea adeseori. Lui Perpessicius, locul și rolul acestor dări de seamă îi apar (și o spune nu o dată) cu o claritate îngrijorătoare pentru exaltații profesiei: există autori atât de mari încât „oficiile fugitive” ale unei recenzii (p. 518) nu-i încap și, de fapt, nu-i ating. Și există o opacitate a publicului (p. 825) pe care nici un efort de convingere n-o poate fisura. Și-atunci, ce rămâne dintr-o muncă susținută, dintr-o atenție încordată, uneori, decenii de-a rândul? Nimic altceva decât un continuu exercițiu de gust și o periodică verificare a onestității propriei opinii.
P.S. Adaug în final că, deși ulterioare intervalului în care Perpessicius și-a susținut rubrica, cele nouă înregistrări audio de pe CD-ul care însoțește această ediție critică restituie ascultătorului de azi o dicțiune a gândirii aproape neverosimilă în timpurile pe care ne-a fost dat să le trăim cu (nu-i așa?) insuportabilă ușurătate.
2015-08-14 (România literară, nr. 33)
