Gabriel Nedelea : Mariana Marin este invocată azi cu pioşenie şi gravitate atât de congenerii săi optzecişti, care au conştientizat diferenţele de postură poetică şi atitudine existenţială pe care poeta le-a adus în sânul generaţiei, cât şi de unii şi alţii dintre poeţii mai tineri care se aciuiesc sub rezonanţa acestui nume, profitând abject de autoritatea pe care o are repetata şi prea nejustificata revendicare de la el. Acelaşi efect îl are, pentru cei din urmă amintiţi, şi spunerea numelui Virgil Mazilescu, însă sperata contaminare nu funcţionează, iar iluzia scontată se risipeşte repede. Despre caracterul sau temperamentul comunităţii efective de cititori căruia i se adresează o poezie ca cea a Marianei Marin nu se prea pot face speculaţii, şi asta pentru că forţa textelor creează chiar şi în lectorii fără competenţe culturale prea mari tulburări şi schimbări esenţiale. Fenomenul pe care l-am semnalat anterior are loc exclusiv în breasla poeţilor contemporani şi este unul secundar, care din când în când trebuie amendat. În rest, chiar şi lectura din snobism este salutară, fiindcă lasă urme.

Editura Casa Radio a publicat în 2014 o excepţională CD-carte-obiect numită Scrisoare deschisă sau Nu mă mai aşteptaţi la ore mici, punând laolaltă „27 de poeme rostite la Radio de Mariana Marin între 1991-2002 & ilustrate de Tudor Jebeleanu”. Ediţia este prezentată de Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi de trei dintre poeţi alături de care autoarea Zestrei de aur a apărut în antologia Cinci (1982): Romulus Bucur, Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter. Volumul face parte din Biblioteca de poezie românească, Seria colecţionarul de voci, unică în cultura noastră, colecţie în care au mai apărut şi Ion Barbu, G. Bacovia, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Gellu Naum etc. Editura Casa Radio îi redă, aşadar, poeziei interbelice, antedecembriste şi, iată (!), celei optzeciste, vocea auctorială fizică, propunând o situaţie nouă pentru interpretare.

Cât despre receptare poeziei Marianei Marin, ea vine mai ales dinspre optzecişti. Mircea Cărtărescu, de pildă, atrage atenţia că poeta Atelierelor şi a Mutilării artistului la tinereţe îşi decantează formula poetică abia după interzicerea Cenaclului de Luni, iar dintre influenţe „le-a păstrat pe cele metafizic-expresioniste specifice poeziei transilvane” şi pe cele ale poeţilor germani din România. Lunedistul constată că „a rezultat un alt fel de poezie decât cea tipic optzecistă: o rostire gravă, sinceră, etică în esenţa ei, o poezie a răului existenţial şi a ororii istoriei”, astfel încât „o rană interioară de nevindecat a devenit izvorul unei poezii tot mai pure în tragismul ei, tot mai verticale, tot mai apropiate de ţipăt”. Radu G. Ţeposu pune la originea acestei experienţe poetice, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, „cruzimea imaginaţiei, hrănită de ironii tăioase” care „produce contemplaţii reci ale alterităţii, încremenirii extatice ale sufletului”.

În ceea ce mă priveşte, cred că prin poezia Marianei Marin îşi face tragicul loc în postmodernismul românesc, fără a fi reiterat vreunul dintre existenţialismele care bântuiseră modernitatea, cu atât mai puţin existenţialismul sartrian. Poeta nu-şi apropie o imagine strălucitoare, personalizată sau fascinantă a morţii, ci una convulsivă, frustă, crudă, insipidă pe alocuri. N-are loc o înscenarea şi nici nu recurge la descrieri ale morţii, dar deţine puterea să o privească în faţă: „În Torida, îţi amintesc,/ sinuciderea unui creier la marginea imperiului// sub pământul lucid// când putregaiul ochilor mei bolnavi/ e mâncat de porci în sângele zorilor” (Scrisorile lui Emil, V) sau „Acolo jos,/ jos de tot,/ în atelierele morţii,/ se aud şenilele tale, singurătate solzoasă/ adesea numită luciditate” (Judecătorul-penitent). Acesta este cuvântul de ordine: luciditate. Este singura cale spre realitatea pândită din toate cotloanele de moarte: „Uneori observam realitatea.// Atunci, ceva se ghemuia/ în colţul cel mai umbros al casei/ şi începea să ne scâncească la piept.// Era un pui de realitate, ca şi noi.// Singur şi trist, şoptea printre lacrimi/ «Luaţi-mă şi pe mine între rai şi iad!/ Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit./ Nu-mi mai pot mânca nici orezul cu lapte,/ nu mai are gust de atâtea gunoaie pisate,/ de atâtea cuvinte îngâmfate şi reci.» (Orez cu lapte în Praterstrasse)”. Acest pui de realitate, în care sălăşluieşte fiinţa, este ţinut între rai şi iad, este lăsat să „viseze cu ochii deschişi” şi numai ironia îl face suportabil şi chiar „molipsitor”.

Ceva esenţial o leagă, totuşi, pe poeta Atelierelor şi Zestrei de aur de poetica optzecistă: forţa de a reda concretul, de a-şi trăi cotidianul şi a-l atrage într-o limbă care se cere inventată, ca în poemul Seducţie. Dar spărturile din realitate nu sunt umplute în chip textualist, prin diversiuni intertextuale sau înzorzonări metapoetice şi autoreferenţiale, ci lărgite suficient cât privirea să poată trece dincolo, în abstract, în lumea ideilor, unde luciditate devine solzoasă. Marile teme literare sunt trase în concreteţea născut odată cu poezia: „Dar între timp ce s-a mai întâmplat?/ Oare ce se mai putea întâmpla?/ Poată doar această oglindă moartă a tavanului/ în care trupul meu se îmbată de sine/ şi îşi adoră expresivitatea imperfecţiunilor./ Poate acest tulbure glas al sângelui/ care încă ucide-n Balcani./ Poate această voluptate de a recunoaşte mizeria/ şi de a înfrunta în numele ei./ Poate mâinile care scormonesc în întunecimea ochilor/ acolo să te găsească,/ – lamă de cuţit rece şi tandră!/ Şi totuşi, ce milă sfâşietoare pentru colaboraţionistul revoltat/ care se va salva în oricare administraţie/ îmi tulbură acest ceas unic/ când încă mai cred în firescul tău./ Pe el cum să-l judeci/ şi cum să-i dezvălui armele tale însingurate?”// O, azi cobor către tine/ şi aduc în orbite deşertul/ şi umbra mea socială,/ luciditate solzoasă/ adesea numită/ Moarte,/ Iubire,/ Adevăr,/ Neputinţă,/ Sinucidere/ Libertate” (Judecătorul-penitent).

Efectele lucidităţii sunt mai tari decât orice halucinogen, ele provoacă stări din care se vede învecinarea dintre sfera sinuciderii şi cea a morţii. Dar pentru asta trebuie curaj, acel curaj de a coborî în „adâncul pământurilor sterpe”, să-ţi aduci în orbite deşertul fără să-ţi uiţi umbra socială. Fără îndoială, Mariana Marin scrie una dintre cele mai curajoase poezii din tot ce s-a scris la noi. Asta i-a redat ea poeziei româneşti pe lângă tragism, curajul. Din acest punct de vedere, dar şi din altele, ea este rudă cu Virgil Mazilescu, poetul care nu i-a fost străin, dar în care se vede că a privit cu spaimă, cum ai privi în adâncurile morţii şi libertăţii. De altfel, volumul conţine un fragment de interviu în care Mariana Marin vorbeşte despre Virgil Mazilescu şi lecturează cutremurătorul poem Patru fără un sfert. Deşi fractura versurilor nu mai este la fel de accentuată ca la autorul volumului Va fi linişte va fi seară>, fisurile topice au naturaleţea prezenţei morţii. Autenticitatea sa ia în răspăr şi imperativul intertextualităţii („Cine sapă textul altuia/ cade singur în el// textual// va veni moartea şi nu va avea niciun ochi”, citează Nicolae Manolescu în prefaţă numită „O poetă extraordinară”).

Cât despre referinţele directe la poezie, acestea sunt făcute cu aceeaşi luciditate solzoasă: „Până şi poezia/ (ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)/ uitase să mai pună/ sticla cu lapte în faţa uşii./ Uitase să-şi mai aducă aminte de mine” (Mutilarea artistului la tinereţe) sau, de la o distanţă care are clare accente de disidenţă, „Mi-e dor de poemele cărora doar eu însămi/ le eram universul.// (…) Asta mi-aţi luat. Posibilitatea de a mă număra eu pe mine însămi/ printre fiinţele lui Dumnezeu,/ de-a mă bucura liniştită şi eu de ceva./ Nu mult: un pumn de ţărână vorbitoare,/ un căuş de cenuşă aruncat pe-ntinsul mării,/ un viermişor vesel şi cu bun simţ./ N-aş fi aruncat atunci niciodată blestemul,/ n-aş fi săpat groapa voastră/ cu atâta poftă şi har” (Al dracului!).

Luciditatea solzoasă nu este niciodată o iluzie sau o ficţiune reconfortantă, este starea din care poeta ia realitatea şi moartea în piept. Este experienţa ieşirii din sine: „Trăiesc în afara vieţii mele,/ şi, de la o vreme,/ găsesc mai mereu pe pragul casei/ o pasăre cu ochi vinovaţi” (Al dracului!)”. Mai trebuie spus ca psihologismul este transgresat de această disponibilitate şi forţă de a trece dincolo de viaţă, este dejucat de coborârea în fiinţă, fără a-şi propune vreo relatare despre fiinţare.

Mariana Marin este o mare poetă curajoasă, care a dus mai departe luciditatea mazilesciană. Sper că firul acesta nu s-a rupt. Cât despre CD-cartea Scrisoare deschisă, nu avem decât a-i mulţumi Casei Radio pentru extraordinara ediţie şi pentru întreaga colecţie.

2015-03-23 (Ramuri, Nr. 03 / 2015)