„Au activat şi au trăit într-o epocă nenorocită” – un dialog cu Tudor Banuş, despre Maria Banuş

„Existenţa ei se rezuma în mare parte la a fi la masa de scris”

În această carte, Zăbale rupte, cred că mai mult ce avem în comun iese la iveală. […]Era o persoană mult mai complexă decât se crede şi decât se ştie. De mică era foarte lucidă şi foarte autocritică. Se considera urâtă, de exemplu, în tinereţe, ceea ce cred că nu era cazul. Era percepută ca o femeie tânără şi frumoasă. A fost ceea ce se cheamă o femeie cuminte, cu toate micile ei aventuri din juneţe, unele consemnate în jurnal, altele în caiete ce au fost distruse de mama ei, bunica mea; indignată de lipsa de moralitate a mamei, bunica a distrus aceste caiete care ar fi fost foarte preţioase. Mama, de-a lungul deceniilor, avea oarecum o frustrare că atâţia oameni trăiesc mai intens, iar existenţa ei se rezuma în mare parte la a fi la masa de scris, fie cu stiloul, fie cu maşina de scris.

„Se considera o poetă ratată, un om terminat existenţial”

În copilărie noi citeam foarte puţin şi aproape deloc poezia mamei. Nu se punea problema să îi analizam opera, ci întrebarea noastră perpetuă, a mea şi a fratelui meu, era aceea alături de cine trăim. Cine este această entitate protectoare a noastră, care are un statut special, care are o anumită aură şi a cărei existenţă a determinat-o pe a noastră? O vedeam cu admiraţie şi cu un ochi critic. Un ochi critic pentru că se considera o poetă ratată. Un om ratat pe plan social, un om terminat existenţial şi mi se părea complet neadevărată această viziune pe care o avea asupra ei, eu neputând să-mi închipui până unde se vedea ea evoluând, pentru că era evident că ea evoluase. A plecat din Antim, din cartierul vechi bucureştean, dintr-o familie foarte modestă, a rămas orfană la vârsta de opt ani. Putea să fie o persoană absolut anonimă. Dacă a reuşit deja la 14 ani să-şi facă debutul în «Biletele de papagal» ale lui Arghezi şi apoi să se impună ca poetă, e dovada clară a unui talent excepţional.
Faptul că publica mi se părea o satisfacţie suficientă pentru meseria de poet. O vedeam totuşi pe undeva ca pe o meserie, cu toate că e o vocaţie de fapt. Îmi ziceam: un poet scrie poezii şi i se publică. Ce vrea mai mult? […]
A fost recunoscut, încă înainte de război, talentul ei şi din timpul războiului a făcut acţiuni periculoase adăpostind oameni căutaţi. Deci a avut o activitate ilegală reală, în mod spontan s-a lipit mişcării de stânga de după război, ceea ce nici în ziua de azi nu i se iartă, pentru că greşeala istorică s-a cumulat cu greşelile personale ale ei ca scriitor, ca poetă. Şi e foarte greu pentru unii de-a face abstracţie de moment şi de epocă şi de a vedea producţia ei ulterioară sau iniţială de mare, mare calitate.

„O generaţie întreagă suferă de ostracism…”

Putem vorbi de necesitatea unei reabilitări a poetei Maria Banuş şi de faptul că un volum ca Zăbale rupte face acest lucru?
În mare parte, da. Dar nu este doar cazul ei. E o generaţie întreagă care suferă de acest ostracism, dat fiind că au activat şi trăit într-o epocă nenorocită, în care intelectualii trebuiau să-şi găsească un ton şi un stil, prin care cititorul să poată citi printre linii ce vrea să spună. A plătit şi ea tribut acestei necesităţi sociale şi asta nu a împiedicat-o totuşi, în ultimele ei volume, să spună nişte frumuseţi extraordinare legate de data asta nu de tulburări tinereşti ale cărnii, ci, dimpotrivă, o poezie mult mai filosofică, a problemelor vârstei, care totuşi ne ating pe toţi la un moment în viaţă. Poeziile de bătrâneţe ale mamei sunt de-o frumuseţe, de o înţelepciune şi de o luciditate… Cum spune ea la un moment dat într-o poezie, trăia la bătrâneţe un egoism altruist în care nu ştia care dintre cei doi, din cuplu, ea sau tata, e mai bine să dispară întâi, pentru ca partenerul de viaţă să nu rămână singur. Adică să te gândeşti la drama singurătăţii de după ce cuplul se desface prin finitudine.
Încă nu-mi dădeam seama că exista o pantă descendentă pe plan politic, faptul că mama nu a dat destule garanţii de adeziune cu regimul, ea se ferea din ce în ce mai tare de a da orice fel de poezie de aniversare sau orice de genul acesta. Din cauza asta, au marginalizat-o. După aceea a intervenit schimbarea generaţională. Ea însuşi încurajând foarte mulţi poeţi tineri. Se simţea încărcată de o misiune de a transmite dorinţa de creaţie tinerilor poeţi şi poetese care apăreau în jurul ei şi pe care i-a ajutat şi încurajat.

„Uneori, mama îmi citea poemele ei. Era un gest de încredere”

În adolescenţa mea, uneori, mama îmi citea poemele ei. Era un gest de încredere pentru că totuşi în laboratorul de lucru trebuie să ştii că urechea care le ascultă e receptivă în sensul bun, adică să nu fie nici într-o admiraţie beată, nici absurd critic, să găsească găuri în caşcaval. Eram dintre cei doi fraţi cel cu o vână artistică, oarecum privilegiat în sensul acesta. Şi mama nu ne citea numai poeziile ei, mama ne citea şi din Biblie, Cartea lui Iov, Apocalipsa, Cântarea Cântărilor, erau uneori momente de lectură, ea fiind o mare cititoare.
Sunt un autodidact. Am privit în neştire cărţile din casă, când eram copil. Acolo mi se părea că e o academie, în acel metru de bibliotecă de artă.

„Ilustrându-i poemele, o trădez puţin”

Ideea de a ilustra poemele mamei… Tot ce fac eu este totuşi vizibil, are o materialitate, o corporalitate, pentru a deveni elemente grafice pe hârtie, iar la mama sunt nişte senzaţii, nişte stări de spirit care nu au forme binedefinite, ci ele se întrepătrund, stări de spirit momentane în care trupul ei intervine, memoria ei intervine. Se suprapun nişte lucruri a căror definiţie grafică nu există. Nu există decât ca poezie. Orice aş face, e paralel, nu e suprapus pe poezia mamei. Deci faptul că s-au găsit nişte elemente care s-au potrivit, găsesc că e o foarte fericită întâmplare. Pentru că nu mă văd ilustrând chiar cele mai uşor de ilustrat poeme ale ei, fără s-o trădez puţin. Poezia ei e, pe undeva, imaterială. În anumite momente are şi descrieri, dar chiar şi acolo, e un alt Bucureşti, al imaginaţiei ei, un Bucureşti care nu mai există. Mama ar fi fost foarte fericită să vadă acest volum.

„Dacă ea crede în tine, crezi şi tu în tine”

Este creaţia locul de întâlnire cu mama, este acesta fondul comun, fondul genetic?
Da. Dacă nu aveam încredere că există un fel de bagaj genetic, instinct de a supravieţui, nu aş fi avut curajul să mă arunc în această aventură care este să trăieşti din nimic. Asta este la început. Nu ştii dacă luna, săptămâna următoare ai din ce trăi, şi numai această privire maternă care îţi spune că ai şi tu ceva în tine de valoare care poate fi spus îţi dă încredere era că o să răzbeşti. Tot Freud are dreptate când spune că aşa cum te priveşte mama, aşa o să fii. Dacă ea crede în tine, crezi şi tu în tine.

(Fragmente dintr-un documentar despre Maria Banuş, în amintirile fiului, Tudor Banuş, difuzat la Radio România Cultural, emisiunea „StoryMania”, 16 februarie 2010, realizator: Daria Ghiu)
Artistul Tudor Banuş a ilustrat audiobook-ul Zăbale rupte. 50 de poeme rostite la Radio de Maria Banuş între ianuarie-martie 1999 pentru Noua Fonotecă de Aur (carte ilustrată+CD), un volum apărut în 2009.

2010-02-16 (emisiunea )