Pe 13 decembrie, cu prilejul comemorării a, iată!, trei decenii de la moartea lui Nichita Stănescu, Editura Casa Radio a lansat la Café Cărtureşti cea de-a cincea ediţie a audio bookului Carte vorbită, cuprinzînd înregistrări radiofonice realizate în perioada 1964-1983 de poetul celor 11 elegii. Este, trebuie precizat, un record de vînzări în materie pe piaţa românească. Faptul că la această lansare au vorbit – şi au făcut-o, realmente, impresionant – doi poeţi optzecişti notorii precum Florin Iaru (autorul unei notabile prefeţe) şi Bogdan Ghiu spune, cred, ceva semnificativ atît despre cel comemorat, cît şi despre rezonanţa lui din prezent. Spune, mai întîi, că după atîtea tentative decanonizante, cînd unii-alţii s-au războit ba cu boema, ba cu compromisurile, ba cu gloria şi mitizarea lui, pînă şi „optzeciştii“ – alţii în afara unor vechi admiratori precum Traian T. Coşovei, Mariana Marin sau Ion Stratan – se întorc la admiratul lor rival ca la un ultim mit al Poeziei. Şi mai spune ceva important despre rezistenţa în timp a unui icon autentic. E adevărat că epoca noastră nu mai produce, din varii cauze, mituri literare naţionale, iar poeţii şi scriitorii pot aspira, cel mult, la statutul efemer de vedete mediatice sau politice. Dar e la fel de adevărat că această lipsă se resimte tot mai mult, inclusiv în rîndul noilor veniţi.

Ideea unei „cărţi vorbite“ i-a aparţinut poetului însuşi, într-una dintre convorbirile sale cu Ion Drăgănoiu (poet el însuşi şi realizator de emisiuni radiofonice). De altfel, pe toate paginile din dreapta ale culegerii poematice putem citi o însemnare autentificată („carte vorbită“) de mîna autorului însuşi. Volumul de faţă poate fi privit, la fel de bine, şi ca „album“ de versuri. Ca album sonor, vreau să spun. Adevărul e că, între congenerii săi şaizecişti, Nichita Stănescu e poetul cel mai compatibil cu ideea de LP audio – la polul „elitar“, fireşte, întrucît la polul „popular“ îl avem pe prolificul textier „folkist“ Adrian Păunescu (las la o parte cantautori de talent precum regretaţii Augustin Frăţilă sau Ion Zubaşcu). Este suficient să ne gîndim, spre exemplu, cît de bine sună versurile sale puse pe muzică de Nicu Alifantis.

Cu un „comentariu grafic“ renovat integral de Constantin Popovici, noua ediţie a Cărţii vorbite (CD şi text ilustrat) oferă însă şi o restituire documentară deloc de neglijat: o bună parte (mai exact: şaisprezece) dintre cele 57 de texte componente, scrise între 1981 şi 1983, nu au apărut în volume, ci au fost recuperate dintre paginile unor reviste ale vremii, cînd nu erau, pur şi simplu, inedite. Ştim că, în ultimii săi ani de viaţă, poetul nu mai putea scrie de mînă şi se deplasa tot mai greu; unele din aceste înregistrări radiofonice au fost realizate, de aceea, la domiciliul său din Piaţa Amzei, cu un magnetofon care abia era în stare să-i capteze vocea tot mai stinsă. După 1977, Nichita Stănescu îşi vorbea versurile, însufleţindu-le cu prezenţa şi magia vocii sale, ca un aed modern în declin. Unele dintre aceste poeme tîrzii, presărate adesea cu platitudini sau falseturi, rezistă cu greu (sau deloc) unei lecturi critice exigente. Nu toate, însă. Poemul Trepte – care încheie culegerea de faţă – consemnează, ameţitor, o viziune a alergării spre moarte într-un descensus halucinant: „Alergam pe o platformă infinită de beton/ alergam/ tăcerea era desăvîrşită şi alergarea nu mi-o auzeam/[…] Deodată-un ţiuit şi platforma s-a rupt pe orizontală/ şi am căzut din dimineaţă spre seară, spre foarte seară/ pe o altă platformă de beton infinită/ alergînd/ din tăcere neauzind, din vedere nemaivăzînd./ Alergam alergînd şi deodată/ cu un ţiuit/ platforma s-a rupt pe orizontală/ şi iar am căzut dinspre dimineaţă spre seară/ spre foarte seară/ pe o platformă de beton infinit/ cînd alergam, alergam, alergam/ alergam“. Dar şi versurile sau poemele „ratate“ ale acestui mare risipitor se încarcă de o magie specifică, la fel ca la Bacovia, chiar dacă altfel decît la el. Energia poetică, intuiţia sensibilă ale lui Nichita Stănescu străpung, realmente, limbajul. Cu precizarea că această energie vizionară se traduce într-un discurs liric de tip „cuantic“; din păcate, el n-a fost analizat ca atare de către criticii „de meserie“. Cel mult, de specialişti – dintre cei mai avizaţi – veniţi dinspre alte discipline: de la Solomon Marcus la Carmen Maria-Mecu, să zicem. Dar asta e, deja, o altă discuţie.

Florin Iaru are dreptate să distingă, în diacronia rostirilor radiofonice, trei „voci“ distincte ale poetului, corespunzătoare unor vîrste şi tipologii artistice distincte. Mai întîi o voce tînără, „deschisă, entuziastă, iubitoare“, care „are încredere în geniul ei şi are în preajmă bucuria unei expresii noi“. Vocea anilor 1960-1965. În aceşti ani inaugurali, ea serveşte forţa genuină a textului, punîndu-i în valoare energia sentimentală, jubilatorie, „tinerească“, de o prospeţime care nu s-a fanat. Urmează, în anii apogeului consacrării, o voce abstractă, calmă şi cumva misterioasă, care „îmbracă haina demiurgului“. Este vocea maturităţii, voce de „zeu“ al poeziei. Acum, caracterul oral şi cel scriptic al poemelor se află într-un echilibru (aproape) deplin. Şi mai avem, spre sfîrşitul vieţii, o voce „şovăielnică, ironică şi complice“, de o „bîlbîială inconfundabilă“, menită să tempereze „febra improvizaţiei“, o voce „uşor dogită, tabagică, tragică“, părînd a fi „mai vie decît omul“.

Ceea ce Florin Iaru notează la un moment dat despre vocea primei etape („Este glasul epocii“) rămîne valabil şi pentru celelalte două. Cu adevărat, vocea lui Nichita Stănescu constituie mai mult decît un seismograf al sensibilităţii sale poetice. Această sensibilitate sublima(n)tă, eminamente extravertită, poate fi privită şi ca un indicator al schimbărilor de sensibilitate istorică: de la entuziasmul cu aer hippie al destinderii poststaliniste, trecînd prin gravitatea coagulantă a „dictaturii de dezvoltare“, pînă la decompunerea alienantă de după marele cutremur. Plasat în deschiderea cărţii, un Poem nepublicat din 1964 se deschide, la rîndu-i, cu un enunţ poetic memorabil despre percepţia senzorală a virtualului în timp real: „Se-apropie viitorul, se-aude, se vede/ Gîndurile pe care le trimit spre el/ Se-ntorc mai repede ca altădată“). Cîteva texte de la finele deceniului şapte (Sîmbătă, cu motociclete, Muzica) surprind excelent spiritul adolescent al erei flower power: „Deodată, ei au venit pe sub copaci/ Duceau cu ei o chitară/ care lăsa în seară/ o umbră grea triunghiulară…“; „Ne odihnim trăind de oboseala vidului/ Eşapamentele au un tril ridicat“ ş.a. E de remarcat apoi, tot ca simptom al epocii, faptul că nu mai puţin de douăsprezece poeme citite la Radio au apărut în volumul Un pămînt numit România (1969), la care putem adăuga şi ale şapte-opt piese „patriotice“ risipite prin reviste. (Cel puţin jumătate dintre ele sună remarcabil; ar trebui abandonată prejudecata, ideologizantă pe jos, a inferiorităţii acestor texte pe motiv că legitimau, vezi Doamne, „tematic“ naţionalismul ceauşist; las la o parte faptul că, în 1969, acest naţionalism nu suna deloc fals, dimpotrivă). Prin comparaţie, din În dulcele stil classic au fost reţinute numai cinci poeme, din Oul şi sfera patru, din Necuvintele trei, din Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor cîte două, doar cîte unul fiind reţinut din Dreptul la timp, Operele imperfecte şi Măreţia frigului.

Merită mai mult decît o menţiune regia volumului: mai întîi, noua prefaţă a lui Florin Iaru, deja semnalată, care-o dublează pe cea iniţială a lui Alexadru Condeescu, autor, la rîndu-i, al aparatului de note şi al cronologiei din final; apoi ilustraţiile holografice în alb-negru ale lui Constantin Popovici, la care se adaugă drept bonus două desene ale lui Nichita Stănescu; şi, de ce nu?, paratextele nichitiene ce „încadrează“ cuprinsul poematic al cărţii (Despre vocea lui Eminescu, respectiv Scrisori). Totul e dublu aici, totul vine spre noi, dinspre trecut către prezent, ca viitorul din versul inaugural. Şi vine în primul rînd prin intermediul vocii care-l reînfiinţează ca prezenţă şi ca rostire poetică vie pe Nichita Stănescu.

Destui teoreticieni poststructuralişti ai relaţiei dintre trup şi literă, de la Roland Barthes la Gheorghe Crăciun, ar rezona la afirmaţii de genul celor notate în Despre vocea lui Eminescu: „Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor. Cuvîntul trage după sine şi gîndirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva din aroma trupului care-l rosteşte“. La poetul Necuvintelor însă, omologia nu este una între trup şi litera scrisă, ci între trup şi vorbire, i.e. textul oral. În plus, Nichita Stănescu e – o ştim deja prea bine – mai convingător, mai prezent cînd îşi interpretează propria poezie decît mulţi alţi poeţi. E, într-un sens, şi cel mai presocratic dintre liricii români, cel mai aproape de gîndirea şi de rostirea poetică „originară“.

Cartea vorbită trebuie privită ca un volum autonom, cu o textualitate specifică. Pornind de la el, „bătrînul Nichita“ redevine, mai mult decît oricînd, contemporanul nostru în carnea, oasele şi vocea poemelor sale. După treizeci de ani de la dispariţia fizică şi după cîteva eclipse trecătoare ale receptării critice, cel mai important poet român postbelic pare a fi în cea mai bună formă, chiar dacă îşi aşteaptă, încă, reinterpretările şi relecturile perfecţionate pe care le merită.

2013-12-20 (Observator Cultural)