„[…] Trebuie să spun că pentru mine teatrul radiofonic, aşa cum se făcea mai demult, înainte de anii ’90, a fost o descoperire destul de recentă. Am rămas fascinată, realmente, de felul în care teatrul radiofonic se făcea înaintea descoperirii bazei de sunete, înainte de artificializarea zgomotelor, de masterizarea vocilor ş.a.m.d. pentru că eu fiind cititoare ferventă a unor romane ca Mătuşa Julia şi condeierul, am rămas cu o fascinaţie pentru primele încercări de teatru radiofonic, un teatru, de fapt, de mase, pentru că teatrul radiofonic a marcat o revoluţie. În momentul în care el a apărut – epoca pe care o povesteşte Mihai Zirra în memoriile lui – foarte puţini oameni, de fapt, aveau acces la teatrul de scenă, mult mai puţini decât cei care aveau acces la unde radiofonice şi uneori cele două grupuri nu se întâlneau. Teatrul pe unde ajungea în locuri unde teatrul pe scenă nu ajunsese niciodată, iar asta pentru vocile marilor actori şi pentru ceea ce ei înseamnă astăzi contează enorm. […]
[Un regizor de teatru radiofonic – n.red.] trebuie să aibă o ureche extrem de fină, mai mult decât muzicală, e ca şi cum ai învăţa să decodezi lumea în care trăieşti mergând pe stradă în miezul zilei cu ochii închişi. Pentru că să faci teatru pe scenă este dintr-un anumit punct de vedere mai uşor, ai obiectul, ai mişcarea, ai referentul vizual, ori să creezi toate aceste lucruri din sunete făcute improvizat în modalităţi care astăzi ne-ar umple de admiraţie era – şi cred că este în continuare – un curaj nebun şi necesită un talent pe care puţini oameni îl au. Adevărul este că trebuie să ai o oareşcare disponibilitate către teatrul radiofonic ca să înţelegi că este o artă la fel ca şi teatrul pe scenă, necesită la fel de multe cunoştinţe şi la fel de mult talent, la fel de multă tenacitate şi la fel de mult fler.
Mihai Zirra spune la un moment dat şi are o imensă dreptate: nu toţi marii actori sunt şi buni actori de teatru radiofonic, trebuie să ai o anume voce, o voce pe care omul s-o poată identifica oricând, nu cu tine, ci cu un personaj de-a lungul unei piese montate la teatrul radiofonic. Pentru ca un om care este regizorul de teatru radiofonic să simtă astfel de lucruri şi să aleagă vocea, echivalentul aspectului fizic, potrivirii fizice a actorului cu personajul, dar în registru sonor, este o artă pe care cred că din ce în ce mai puţini oameni o posedă.” (Radio România Cultural, emisiunea "Espresso")

2009-06-17 (Radio România Cultural)