Au participat: Florin Iaru (îngrijitorul ediţiei), Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu şi Luca Jebeleanu

Florin Iaru: Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor […] suntem la o masă aici patru oameni „implicaţi” în această carte care mie îmi este foarte dragă tocmai pentru că este dincolo de rău şi de bine, este dincolo de frumos sau urât, dincolo de axiologie, este o carte a pasiunilor de două feluri: poetice şi grafice. Am să-l las pe Bogdan Ghiu să gândească mai bine în locul meu…

Bogdan Ghiu: […] Hai s-o luăm cu cartea propriu-zisă care este senzaţională, eu vreau să-l felicit pe Florin Iaru pentru prefaţă: este un text […] ar trebui să spun chiar epocal, un text de critică literară, cum criticii literari au cam uitat să scrie, care spune că această poezie ieşită din modă încă de la momentul ei a făcut modă pentru că era „un citat cultural”, dar în altfel de ghilimele decât cele ale citatului, pentru că ofta după o poezie pierdută care era poezia curtenească […], o poezie care rezistă, care şi-a creat propria modă, tocmai pentru că nu a fost închisă în timp. Ea a vrut să reînvie, dar într-un mod nedramatic, un perpetuu vis al poetului curtean care este doar o convenţie culturală.

Cred că se spunea despre secolul al XIX-lea că Lamartine a inventat iubirea, sentimentul, numirea, vorbirea sentimentelor. Poate prin asta regăsim o funcţie neştiută a poetului şi a a artistului, în special a artistului limbajului verbal, nu a artistului vizual care se insinuează altfel în peisaj, dar artistul verbal în general […] predă societăţii fără ca nimeni să-şi dea seama, iar faptul să devină folclor, limbajul, naturalitatea şi naturaleţea unor sentimente, a unor senzaţii.

Este evident mai ales în cazul lui Ion Minulescu care e folosit […] la ocazii: el aproape nu se citeşte, el se spune. Există un citat în aparatul critic [al acestui album] din Philippide care zice că Minulescu este un poet care se spune; e de văzut câtă istorie, câtă istoricitate este în modul de a spune, de a gândi poezia. Senzaţional e că sunt [reproduse în deschiderea cd-ului] două texte înregistrate chiar de Maestru care le spune într-un mod în care îţi dai seama cum le scria, de fapt, dacă le spunea aşa. Despre Flaubert se ştie […] că-şi răcnea textele, se auzea din stradă citind Madame Bovary, de exemplu. Apoi, veţi vedea cum actorii mari, unii dintre ei dispăruţi […], erau tineri: e o înregistrare din 1968 [a unui spectacol al Studioului de Poezie al Radiodifuziunii] prin care o dată în plus se arată ce făcea şi ceea ce trebuie să facă Radioul. Actorii sunt mai meditativi, gândesc în plus poezia. Mai mult, îl iau pe Minulescu mai în serios decât se ia el, care îşi declamă poezia.

Este o poezie fanfară, cum se spune undeva, şi tocmai pe asta merge Florin şi îl felicit, este o poezie curativă, care arată convenţia care sunt sentimentele, tocmai pentru că limbajul sentimentelor este dat de artă, de media, de text, de profesioniştii pe diverse grade ai scrisului. Toată aventura aceasta multimedia şi istorică poate fi urmărită aici ca pe toate discurile din colecţia asta, care sunt un fel de arheologii diafane: intri şi ieşi din epoci şi poţi să-ţi faci nişte idei despre cum arăta o Românie civilizată. Minulescu este un poet absolut integrat, care putea să trăiască, nu era un poet care murea de foame acasă, ci avea o slujbă ce […] nu era chiar o sinecură, deci chiar muncea şi în acelaşi timp era foarte inclus în acea epocă, asumându-şi-o cu umor, într-un spirit foarte latin, pentru că multe dintre aceste poeme se termină într-un spirit de epigramă aproape, foarte clasic: apare câte o poantă care nu e explicită, învârte rapid gâtul propriei seriozităţi şi închide poemul învăţându-ne să nu ne luăm în serios exact când ne vine mai mult, adică atunci când vrem să ne exprimăm sentimente şi afecte de toate felurile: erotice, politice, de toate. Prin faptul că ele devin cuvinte, că trebuie să ne folosim de cuvinte, ele se şi răcesc…

Florin Iaru: Am să încerc să continui eu. Să vă spun o poveste. Era în anii ’50, aveam în jur de 3 ani, 3 ani şi jumătate-4 ani. Pe vremea aceea, cadrele didactice, părinţii mei fiind profesori, se strângeau în mici petreceri. Locuiam undeva la subsol, într-o casă cu chirie, pe Strada Doamna Oltea, erau două camere, un mic hol, şi acolo se făceau petrecerile. Trebuie să vă spun că în anii aceia, doamnele nu trebuiau să dea seama de eleganţă, de feminitate, care erau simboluri şi valori burgheze. Aşa că după ce terminau cu purtatul unui soi de uniforme gri, cenuşii, conform liniei partidului, doamnele şi domnii se schimbau intrând în subsolul părinţilor mei, aşa cum se întâmpla în toate subsolurile, şi ţin minte şi acum, mama mea îşi trăgea cu creionul dermatograf sau chimic o dungă pe picioare în spate, de sus până jos, ca şi cum ar fi fost înnăditura ciorapilor de mătase care dispăruseră deja de 10 ani din istoria României. Se punea muzică la patefon sau la ceva care se învârtea acolo şi scotea nişte sunete, sunete care erau pentru mine de neînţeles, pentru că erau uneori trompete, uneori erau banjouri, sunete cu care nu eram obişnuit de la radioul oficial, muzică decadentă, dar eu nu ştiam că era decadentă. Şi întotdeauna, spre 12 noaptea, şi spun cu ruşine, eram foarte mic dar nu puteam să adorm, întotdeauna venea […] un personaj masculin care se punea să recite ceva întregii adunări, în aplauzele şi extazul tuturor. Îl ţin minte şi acum, nu mai ştiu, era un unchi sau un văr îndepărtat, în orice caz o cunoştinţă, Lică Zăpăcilă îi spuneau părinţii mei, n-aş putea să vă spun care a fost numele lui, se făcea linişte, se oprea patefonul, se oprea radioul care mergea uneori pe alte unde, pe unde foarte lungi, şi el spunea: „Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine.../ Dar fiindcă azi mi te dai toată,/ Am să te iert –/ E vechi păcatul/ Şi nu eşti prima vinovată.”

Nu înţelegeam nimic. Cum adică „să mă înşeli chiar mâine”? Despre ce vinovăţie este vorba? De ce trebuie să o ierţi? Care este păcatul cel vechi? Erau versuri care nu circulau în epocă, abia în anii ’62-’63 sau ’64 apare o primă antologie sau un prim volum de versuri din Minulescu şi atunci aveam să-l citesc, la primele tulburări adolescentine. Mi se părea că acesta este amorul, aşa este dragostea, aşa trebuie să se exprime, până la vârsta adolescenţei târzii când mi-am dat seama că este o chestie extrem de formală, este un joc: atunci am înţeles că acesta este un joc erotic, în care eu te iubesc, tu mă iubeşti, dar mai ai puţintică răbdare pentru că eu mai am nişte treabă. Este Romanţa fără ecou. În 1968, o formaţie pop, „Mondial”, a pus pe muzică Romanţă fără ecou care a doborât toate topurile din România. „Iubire, bibelou de porţelan/Obiect de preţ cu viaţa efemeră…” şi acum se cântă şi este minunat. Problema este următoarea: în clipa în care eşti adolescent şi eşti în căutarea marilor sentimente, în ajutorul tău vin marile cuvinte, marile poze, marile numere, iar la Minulescu marele număr era 3, culoarea verde era culoarea porţii ăleia care conţine cheia secretă pe care toată lumea o pierde, înainte de a o deschide. Mai târziu, când eu, Mircea Cărtărescu, Nino Stratan, Traian T. Coşovei şi mulţi alţi poeţi ne confruntam între noi şi ne acordam titlul de glorie „Tu eşti Eminescu, tu eşti cutare…”, întotdeauna pentru duşmani, pentru poeţii nepoftiţi, pentru poeţii care nu aveau înălţime şi vână, spuneam: „Ăla este un Minulescu”. Pentru ca mai târziu, la 40 de ani, să descoperim că această convenţie care este amoroasă, declamativă, este un component mincinos şi real, şi nelipsit din viaţa noastră. Minţim de fiecare dată când este, de fapt, vorba de o pasiune şi de o nouă mare iubire, în termenii lui Minulescu, strecurăm 3 roze parfumate în aşternuturi, aprindem 3 sfeşnice de argint, parcă am fi într-un film hollywoodian. Dar ce constat eu cu ocazia asta este că mentalul colectiv, mentalul citadin – şi Minulescu este un poet citadin al unei mahalale de un alt nivel, a lui Jupân Titircă Inimă-Rea şi a Ziţei, cea care-şi cânta iubirea printr-o perlă, - în sfârşit a ajuns la deplinătatea sentimentelor care sunt şi superficiale şi în acelaşi timp foarte reale.

Asta este ciudăţenia cu acest poet care refuză să îmbătrânească, tocmai pentru că descrierea extrem de exactă a ritualului, şi nu a iubirii, a convenţiei, şi nu a legăturilor neliniştite din poveştile amoroase, îi reuşeşte atât de bine. De aceea am şi spus că este o ciudăţenie că un poet care s-a format la şcoala simbolistă şi a întunecării, a morbidului, a disperării, a destrămării, a tuberculozei, produce o poezie atât de luminoasă. Mai târziu, la 40 de ani, sau spre 60 de ani, priveşti la ea cu un soi de melancolie, îţi dai seama că, de fapt, tot ce ai crezut că este mare, nemuritor şi rece, este mic, muritor şi foarte fierbinte. Din cauza asta am încercat să scriu o prefaţă la această selecţie în care nu spun că este un mare poet, este un poet de rândul doi, dar nu ţi-e niciodată ruşine când îl citeşti sau când îl adopţi pentru că îl crezi pe cuvânt. Este lucrul cel mai important la un autor: să-l crezi pe cuvânt. El nu minte când minte, el nu se preface când se preface, el nu este convenţional atunci când este convenţional. Acesta este un lucru faţă de care „marii poeţi’’ ai începutului de secol XX — şi nu pot să-l citez decât pe Panait Cerna – nu l-au înţeles niciodată.

Lucrarea de pe coperta acestui audiobook o vedeţi acolo, este desenul lui Tudor Jebeleanu şi aş vrea să spun doar două vorbe, eu nepricepându-mă la artele plastice. Am o senzaţie, şi despre senzaţia asta vreau să vorbesc. Tudor Jebeleanu este un caligraf japonez perfect integrat în imaginarul colectiv european. Despre asta vorbim. Dacă vă uitaţi, toate au semnele şi însemnele trăsăturii de penel japonez sau chinez care descrie o lume în câteva linii. Asta este partea cea mai frumoasă la Tudor, care este prietenul nostru, al tuturor.

Mircea Cărtărescu: Vreau să spun şi eu vreo două vorbe despre această foarte frumoasă carte scoasă de Editura Casa Radio. În primul rând, Minulescu este un poet foarte plăcut, care mie, cel puţin, îmi face mare bucurie să îl recitesc şi să-l şi predau din când în când la facultate. Eu aş zice că este un mare poet, dar un mare poet minor, este unul dintre cei mai mari poeţi minori pe care îi avem noi. Dacă s-ar face o antologie de poezie minoră, ar fi una dintre cele mai plăcute lecturi în poezie dintre toate câte se pot imagina. Un poet major nu-ţi poate place la lectură, îţi provoacă tot felul de reacţii, dar nu plăcere, nu bucurie. Bucuria şi plăcerea ţi-o provoacă poeţii minori. De ce? Pentru că ei sunt ascunşi într-un ungher, ascunşi în miniatura lor, ascunşi în convenţiile lor, care i-au păzit până acum, i-au ferit până acum de didacticitate, de tot ceea ce ucide, de fapt, arta, literatura, poezia ş.a.m.d. Ei au stat cuminţi într-un colţişor unde îşi aşteaptă an de an, generaţie de generaţie, cititorii, pe când marile nume — uitaţi-vă ce se întâmplă cu Blaga, cu Arghezi, cu Bacovia, ca să-i numesc doar pe cei din generaţia lui – sunt tociţi de nenumărate tratate academice, de nenumărate scrieri critice, de nenumărate scrieri de istorie literară.

Este extraordinar de greu, trebuie să faci un efort, cum ne ştergem noi tableta în fiecare zi cu cârpiţa aceea moale, ca să-i luăm orice urmă de grăsime adunată pe falangele degetelor, la fel trebuie să ştergem fiecare pagină a lui Arghezi de nenumăratele îmbălări pe care le-a suferit din partea unor oameni de bună-credinţă şi de rea-credinţă, aveniţi şi neaveniţi care au scris despre ei. Dar foarte puţină lume s-a atins de Topîrceanu, de Minulescu, de Elena Farago, de atâţia alţi poeţi pe care critica, slavă Domnului, i-a considerat minori şi ni i-a lăsat nouă ca să-i citim şi ca să ne bucurăm de ei.

Minulescu era un excentric. Noi, acum, suntem familiarizaţi cu o singură imagine a lui, aceea cu pălărie tare gen Maurice Chevalier şi cu faţa rotundă şi grăsuţă, cu ochelari […]. Nu este aşa, el n-a arătat niciodată aşa, decât în momentul în care şi-a făcut poza, probabil. Când a venit în 1905 de la Paris, purta o barbă roşie până la brâu, aşa era Minulescu, şi cu barba aceea roşie îl ştiau contemporanii. Era un excentric absolut, mergea altfel decât toţi ceilalţi oameni, vorbea altfel, se purta altfel. În poezie, toată excentricitatea asta a lui se datora faptului că el la Paris frecventase faimosul Cenaclu al Hidropaţilor, din care făceau parte Jules Laforgue – cea mai importantă influenţă asupra operei lui –, Corbier, o grămadă de alţi simbolişti, nu mai vorbesc de Verlaine şi Rimbaud. El acolo învăţase poezia, de la ei învăţase, de la ei deprinsese acest minorat al poeziei care este simbolismul. Tot simbolismul este minor, absolut tot simbolismul, nu există mari poeţi simbolişti în sensul poeţilor majori care au vorbit despre teme mari, pentru că simboliştii urau temele mari, ei urau elocvenţa, îi suceau gâtul, cum spune Verlaine în Arta lui poetică, lor le plăcea nuanţa, lor le plăcea neexprimatul, le plăcea cuvântul care se sufocă în propriul său aer. De aceea ei nu au avut acces şi nici nu au vrut să aibă acces la viaţă, moarte, fericire, iubire eternă ş.a.m.d. pentru că îi urau pe romanticii care făcuseră un abuz extraordinar de aceste cuvinte şi noţiuni. Ei erau discreţi ca discreţia însăşi. De unde a ieşit însă Minulescu foarte puţin discret dacă ne gândim la asta? A ieşit din Jules Laforgue, care a fost un poet simbolist atipic. El era ironic şi autoironic. Nici nu ne dăm seama cât de mare a fost influenţa acestui poet, considerat la un moment dat cel mai mare poet francez în viaţă, asupra întregii poezii europene. T.S. Eliot, în primele lui scrieri, este aproape un pastişor a lui Laforgue: „Hai să ne întindem pe masă,/ pe când seara ca un pacient cloroformizat…”. Acestea sunt toate expresii şablonizate pe care le folosea Jules Laforgue.

Cifra 3 este din marele poet belgian Verhaeren care a scris Oraşele tentaculare. Verhaeren folosea în toate poeziile lui cifra 3, toate erau 3: 3 oarbe, 3 câini merg pe stradă, 3 vapoare… La Minulescu: „În cinstea ta,/ Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,/Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,/[…]Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt/ Trei ramuri verzi de lămâiţă/ Şi-un ram uscat de-Eucalipt.!”

De ce erau toate cu cifra 3? Pentru că suna bine, nu e nimic mistic aici, nu trebuie să facem hermeneutică. Dacă Minulescu scria „Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în noapte afară” nu era nimic macabru aici, era pur si simplu retorică, retorică desfăşurată, pentru că şi maestrul său, Jules Laforgue, era un poet simbolist atipic retoric.

Eu îl predau în fiecare an pe Minulescu cu mare plăcere şi fără nici un fel de complexe, îl predau alături de Blaga, de Arghezi, de Fundoianu ş.a.m.d., de marile nume pentru că el este altfel, pentru că el place studenţilor. Şi când spun „place studenţilor” înseamnă că le place cu adevărat, îi văd bucurându-se, îi văd sclipindu-le ochii. Şi nu pentru că poezia lui ar fi kitsch sau ar fi mai apropiată de sensibilitatea oamenilor de astăzi, ci pentru că este foarte frumoasă, cu adevărat.

Fapt divers: „La Circ…/ Un accident banal –/ Un acrobat,/ Un salt mortal/ Şi…/ Acrobatul nu s-a mai sculat…” este o poezie splendidă. Ea poate fi comparată cu poeziile lui Arghezi, de pildă. Când spune: „Păcat de el!.../ Era un tânăr acrobat frumos,/ Cu corpul tatuat de sus şi până jos…” sunt versuri extraordinar de frumoase, nu avem de ce să ne fie ruşine de el. Despre Topîrceanu se pot spune, de asemenea, lucruri foarte frumoase, numai că noi, din snobism, îi evităm întotdeauna şi nu ne place să fim asociaţi cu ei.

Acum, câteva cuvinte despre această carte, care este, ca multe altele din această serie [„Colecţionarul voci” din colecţia „Biblioteca de poezie românească’’], un produs […] din care aflăm cum vorbeau oamenii din acea epocă, [din care] ştim şi noi cum suna vocea lui Blaga, cum suna vocea lui Minulescu, cum suna vocea lui Arghezi ş.a.m.d. şi, în plus, aflăm ce părere au contemporanii despre ei – cum a făcut Florin foarte frumoasa prefaţă aici – şi, în plus, aflăm încă o dată cum s-au gândit marii noştri artişti, desenatori, graficieni ş.a.m.d., să ilustreze o astfel de carte. Şi aici eu cred că s-au potrivit toate: poezia lui Minulescu e minunată şi cantabilă, ca întotdeauna. Bogdan Ghiu spunea că este o poezie care se rosteşte, eu aş spune că este o poezie care se cântă, în primul rând. De altfel, e plină de mandoline, de tot felul… „Cânta un matelot la prora/ Şi imnul său solemn plutea/ Pe-ntinsul Mării Marmara/ Ca-ntr-o cetate spaniolă,/ Când orologiul din cupolă/ Anunţă fiecare oră/ Printr-un preludiu de mandolă”. Şi acesta a fost un cântec faimos [interpretat de] Doina Badea; deci Minulescu s-a cântat întotdeauna, el a scris, de fapt, lyrics, cum s-ar zice, şi nu poezii cu adevărat. Cu atât mai bine şi cu atât mai plăcut !

Aş vrea să spun două vorbe despre Tudor Jebeleanu, marele nostru prieten, un prieten extraordinar, pe care Florin şi cu mine, şi Bogdan - nu mai zic de Luca !- îl cunoaştem de foarte multă vreme, de mai mult de 30 de ani. Sigur că este japonezărie în ceea ce face, dar el vine dintr-o şcoală românească foarte solidă. Este un discipol al lui Vasile Kazar, prin mama sa, Florica Cordescu care şi ea a fost o graficiană de primă mână. Eu zic că Tudor Jebeleanu care, de fapt, nu a progresat, nu a evoluat, el a fost întotdeauna acelaşi – din prima clipă a desenat exact cum desenează şi acum, cu o spontaneitate extraordinară –, are ceva dintr-un fel de condottiero, dintr-un fel de spirit cavaleresc şi romantic. Eu l-am iubit şi l-am admirat întotdeauna, este un om de o extraordinară bunătate, este un om care n-a făcut rău nimănui niciodată, este un om modest, este un om care a stat mult mai ascuns decât alţii mult mai slabi decât el, este un om care a lăsat doar desenele să vorbească, n-a vorbit el însuşi niciodată. Este un om de aur, aş spune, şi iată că prin ceea ce expune şi astăzi se confirmă nu numai calitatea lui sufletească, ci şi calitatea de artist, un artist mare şi minunat. Mulţumesc.[…]

Luca Jebeleanu: […] Tata, când avea un proiect de genul acesta, venea la sfârşit cu cel puţin un exemplar din carte acasă şi ne povestea tot felul de lucruri care se întâmplau pe parcursul lucrului la partea grafică a volumului respectiv. Povestioarele acestea erau de toate felurile, de la amuzante la tragice, dar întotdeauna erau foarte interesante şi întotdeauna erau formule propuse cu cel puţin un sfat pentru mine despre care eu nu ştiam la vremea respectivă că urma să-mi slujească mai mult decât orice altceva la propria mea muncă, în momentul în care m-am apucat să fac şi eu acelaşi lucru pe care l-a făcut tata. Sfaturile acestea erau foarte simple, de genul: […]„Vezi, în momentul în care te apuci să lucrezi la o carte, chiar dacă îi faci numai coperta, citeşte cât mai mult din ea ca să vezi despre ce este vorba pentru că sunt atâţia şi atâţia care nici măcar nu-şi aruncă ochii înăuntru şi atunci coperta nu se potriveşte cu nimic din conţinutul volumului.”

Aşa că în momentul în care prietenii noştri de la Casa Radio m-au contactat pe mine şi mi-au propus să duc eu la bun sfârşit proiectul acesta care era deja al lui tata, m-am apucat şi am citit din scoarţă în scoarţă volumul. Întâi cred că am fost puţin confuz, dar până la urmă senzaţia pe care a mi-a lăsat-o nu este că ar fi vechi şi demodat. Mie mi se pare retro, ca o maşină din anii ’30-’40 pe care dacă ai conduce-o pe stradă în ziua de astăzi toată lumea ar zice: OK![…]

Iar în ceea ce priveşte ilustraţiile, tata nu a apucat să se ocupe el însuşi de volumul ăsta, aşa că toate ilustraţiile care sunt în carte au fost alese din lucrări de-ale lui preexistente şi am căutat ca fiecare ilustraţie să fie un comentariu al fiecăruia dintre poemele volumului. […] Sper din tot sufletul că am nimerit desenele pe care el le-ar fi ales pentru volumul acesta şi sper să nu se uite prea încruntat la mine, până la urmă.[…]

2013-02-14 (Cafe Verona)