Ţin să precizez din capul locului, pe post de scuză şi acuză deodată, că nu sunt deloc (dar deloc-deloc!) fan al e-book-urilor sau audio-book-urilor. E o altă civilizaţie, în care mă abţin să intru (pe cît pot, fireşte). Auzind însă de un audio-book […]”Mircea Ivănescu”, repede m-am lăsat intrigat (şi instigat). Asta pentru că l-am auzit odată pe Mircea Ivănescu citindu-şi un poem şi m-am bucurat atunci că n-a citit două, căci pe la jumătatea celui de-al doilea sigur toată sala ar fi sforăit (şi nu era poem lung). Era cea mai ne-radiofonică lectură, monotonă, cu voce joasă, de tot albă, fără nici o modulaţie, doar cu o uşoară punctuaţie.

Un eventual cititor mă poate aşadar crede că am fost intrigat auzind că Editura ”Casa Radio” l-a scos din arhivele de pe undele lui Hertz şi l-a transferat pe CD (s-a întîmplat anul trecut). Prefaţa Simonei Popescu emană o bucurie directă faţă cu această iniţiativă dusă, în fine, la capăt (pentru că ea de mult îşi dorea o ”colecţie de poezie cu CD-uri” şi, mai ales, un CD cu Mircea Ivănescu). Pe bună dreptate. Recitalul ”Mircea Ivănescu” e însă mai degrabă un perfect prilej de tristeţe – sau de reflecţie cu amărăciune. Pentru că Mircea Ivănescu se dovedeşte, cu tot zelul căutării prin arhive, un poet de exact 17 minute şi jumătate (mai sunt cîteva secunde, dar nu le mai număr). Ce-i drept, e peste norma de 15 minute de glorie mediatică stabilită de Andy Warhol. Am putea fi, prin urmare, mulţumiţi cu un aşa exces decent. Şi totuşi: unul din puţinii poeţi decisivi pentru modernitatea şi postmodernitatea românească, într-o întreagă viaţă, abia a putut strînge 17 minute la radio??! Şi şi astea doar graţie lui Ion Drăgănoiu, Luciei Negoiţă şi Lilianei Ursu! Nu sunt chiar atît de naiv încît să-mi închipui că emisiunile radio sunt consacrate scriitorilor în funcţie de locul ocupat de aceştia pe tabelul valoric - deşi colegii noştri de la radio, de n-or fi chiar critici literari, nici departe de această condiţie nu sunt; dar însă totuşi! Sunt convins că arhivele – de ieri şi de azi – sunt pline de emisiuni cu grafomani (sau semi); asta e ceva normal. Printre ei însă nu i se putea face loc - de o jumătate de oră măcar - şi unui poet ca Mircea Ivănescu?! din 1968 încoace, de cînd a debutat?! Mă tem că e ceva vraişte în criteriile de selecţie a invitaţilor. Iar cele 17 minute ale lui Ivănescu ar trebui să-i pună pe gînduri pe toţi redactorii de cultură. Ori măcar pe cei specializaţi în literatură. Cu Mircea Ivănescu lucrurile începuseră chiar bine, căci Ion Drăgănoiu l-a avut invitat, la ”Convorbirile de joi”, îndată după debut (oricum, destul de devreme, chiar dacă nu ”îndată”). Simona Popescu se opreşte şi ea asupra interviului de atunci, subliniind tactica auto-depreciativă a poetului (împinsă atît de departe încît, de fapt, devenea o ostentaţie a modestiei de sine şi trecea, dialectic, în contrariul ei). E o constantă ”definitorie” pentru Mircea Ivănescu; de atîtea ori şi-a recitat modestia, umilitatea de creator, încît devine chiar o problemă dacă avea conştiinţa propriei valori ori nu. De n-ar fi cîteva propoziţii subversive la adresa modestiei (ele apar în toate interviurile mai consistente; apar şi în discuţia cu Ion Drăgănoiu), s-ar putea da ca sigură convingerea lui că e un poet de tot irelevent; ba chiar că nici nu e poet. Din loc în loc însă ceremonialul umilinţei e spart de cîteva propoziţii grave (nu emfatice, căci aşa ceva la Mircea Ivănescu era imposibil), de-a binelea – într-un fel – patetice. Iar aceste propoziţii de poetică sunt, în esenţă, neschimbate de-a lungul vieţii. Ele figurează aproape întocmai de la convorbirea cu Ion Drăgănoiu pînă la dialogul de pe patul de moarte cu Liiceanu. Ce-i va spune lui Liiceanu peste ani îi spune şi lui Ion Drăgănoiu în primul (cred) interviu acordat. E un mic mănunchi de propoziţii fundamentale pe care Mircea Ivănescu nu le-a schimbat deloc - ba nici măcar nu le-a redus exigenţa.

Întîi de toate e convingerea lui că poezia ”e un act grav, un act care angajează cu o sinceritate liminară pe cel care încearcă s-o facă” (p. 84). Ar transfera acest potenţial de gravitate şi responsabilitate şi pe seama cititorului, deşi, aici, doar la modul ”ideal”: ”ideal ar fi să-l angajeze tot atît de total, tot atît de grav şi pe cel care încearcă s-o parcurgă” (idem). Ar trebui, aşadar, ca poet şi cititor să-şi joace viaţa cu aceeaşi participare. Ţinînd cont de toate strategiile de irelevare (de insignifiare, dacă-i voie) la care recurge în propriile texte poetice, un asemenea fundamentalism ontologizant duce poezia direct într-o religiozitate a responsabilităţii. Altă propoziţie fundamentală pentru estetica lui priveşte – baremi oarecum – autenticitatea discursivă, posibilitatea ca ”o poezie să fie tot atît de naturală ca şi oricare dintre actele obişnuite de viaţă” (p. 85); poezia n-ar trebui să aibă nicidecum ”caracterul unei puneri în pagină sau a unei atitudini” (idem), astfel încît între ea şi viaţă să nu existe nici un hiatus; ea ar trebui să aibă aceeaşi spontaneitate şi instantaneitate ca şi viaţa. (Din drama imposibilităţii acestora îşi va face Mircea Ivănescu una din ”temele” propriei poezii). Deşi orice tentativă de a scrie poezie înseamnă falsificare/artificializare, năzuinţa poetului e de a înfrunta această fatalitate a literarităţii prin exigenţa de a fi ”cît mai sincer” (p. 86). Ştie bine că nu poţi fi, de fapt, ”sincer”, ci doar ”cît mai sincer” cu putinţă; că poiesis-ul e un sistem de pierdere. […] Punctul cel mai delicat al acestei religii a autenticităţii şi responsabilităţii e chiar introducerea ”realului” ca atare în poezie (omogenizarea viaţă-poezie). Pierderea cea mare e chiar aici, căci, crede Mircea Ivănescu, ”poezia pe care o scriu eu se referă mai degrabă la surse decît la ceea ce s-ar putea numi o experienţă reală” (p. 87). Referinţa, aluzia, citatul iau locul vieţii în mod fatal, scoţîndu-l pe poet la marginea ecuaţiei. Aici însă lucrurile sunt – în poezie – chiar dramatice, căci poetul şi-ar dori un fel de esenţă ”absolută” a realului, ceva ce n-a mai rulat în nici o altă experienţă scrisă/transcrisă, un ”real” ca ”originaritate”, dar se trezeşte de fiecare dată trăind în capcana unui clişeu literar; viaţa lui, în toate aspectele ei, a fost deja trăită, iar el nu mai ajunge decît la resturile ei aluzive sau la scenariile ei livreşti. Ea devine astfel o agonie a insignifianţei, de unde s-ar fi voit o saturaţie de real […].

2013-02-02 (Revista "Familia")