:

Transcriem câteva extrase din înregistrarea manifestării:

Daria Ghiu: […]Am sa-i dau cuvântul mai întâi lui Marius Chivu, îngrijitorul şi prefaţatorul volumului Trandafirul negru. Citeam prefaţa şi mi s-a părut foarte interesant că tu aduci în discuţie şi anumite elemente legate chiar de biografia ta, cum te-a marcat pe tine Şt. Aug. Doinaş, din adolescenţă până la venirea la facultate, autograful lui Şt. Aug. Doinaş, şi discutai cum îl citim astăzi pe Şt. Aug. Doinaş. Spuneai la un moment dat că acest "con de umbra" în care a intrat poetul se transformă odată cu apariţia volumului într-un "con de argint". Aş porni de aici, de la acest "con de umbră".

Marius Chivu: Am făcut un joc de cuvinte, nu ştiu cât de reuşit. Mi-ar fi fost foarte greu să scriu această prezentare fără să mă leg de circumstanţele în care eu, tânăr liceean fiind, am descoperit poezia lui Şt. Aug. Doinaş. Mi s-a ridicat cumva mingea la fileu şi nu am rezistat să nu o lovesc din punctul acesta de vedere personal, spunând cum mi-am cumpărat cărţile, cum l-am întâlnit şi cum Şt. Aug. Doinaş a devenit primul poet în carne şi oase pe care eu l-am cunoscut şi de la care am un autograf, după care, fireşte, am trecut prin aventurile mele, cum am descoperit şi cum am înţeles poezia lui în calitate de cititor şi, făcând trecerea spre o latură mai profesionistă a lecturii poeziei, încercând să arăt cam care au fost etapele poeziei lui şi cum s-a schimbat şi ce s-a întâmplat în întreaga-i carieră, longevivă dealtfel. Ce m-a bucurat foarte mult este că selecţia acestor 55 de poeme este foarte reprezentativă pentru opera lui Şt. Aug. Doinaş, întrucât sunt poeme alese din aproape toate volumele lui, sunt toate etapele poeziei reprezentate aici, chiar şi dialogul şi proza rotunjesc cumva imaginea operei lui Şt. Aug. Doinaş. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am spus, sper să fie şi adevărate, n-aş vrea să repet exact tot ceea ce este în prefaţă, vreau doar să spun că mi-a plăcut să-i aud vocea, căci calitatea unui CD este tocmai că ai vocea autorului citindu-şi versurile; este una dintre cele mai frumoase lecturi pe care le-am ascultat din toată această serie, [Doinaş] are o voce minunată şi este foarte plăcut să auzi poemele pe care le ştiai sau nu le ştiai, citite chiar de poet [...]

Ana Blandiana: […] Ceea ce vreau să vă spun este că vorbind despre Şt. Aug. Doinaş am sentimentul că vorbesc despre mine pentru că de-a lungul a multor ani, a foarte multor ani din tinereţea mea, Şt. Aug. Doinaş a fost un model pentru mine.
Nu discut despre calitatea lui de scriitor, ea nu este în discuţie, este clar că este un scriitor de primă mărime şi cred că tot ce s-a întâmplat înainte şi tot ce se va întâmpla după nu va pune în discuţie calitatea lui literară. Ceea ce cred că este pus în discuţie este misterul pe care îl reprezintă ca om Şt. Aug. Doinaş. Şi cum întotdeauna lucrurile pe care nu le-am înţeles m-au fascinat în mai mare măsură şi m-au făcut să nu accept că nu înţeleg, în această situaţie mă aflu faţă de Doinaş acum, pentru că ceea ce a relevat CNSAS-ul şi mai ales ceea ce s-a publicat acum câteva săptămâni în „Viaţa românească” de către tânărul [Ştefăniţă] Regman, din punctul meu de vedere a venit pe un fundal absolut dramatic, adică este ca şi când nu lui Doinaş i s-a întâmplat, ci mie mi s-a întâmplat ceva.
Era un model în primul rând pentru că îl respectam şi îl admiram ca scriitor, dar în atmosfera anilor ’60, care era o atmosfera foarte boemă în lumea literară – cred că într-un fel pecetea era dată de personalitatea lui Nichita care era poetul cel mai important şi care era absolut ieşit din tiparele seriozităţii intelectuale –, în această lume boemă care conţinea un mare grad chiar de iresponsabilitate, aş putea spune, în orice caz de luare în uşor a lucrurilor şi a istoriei şi a vieţii în general, Doinaş era intelectualul. Eu, ca şi el de altfel, care veneam din Ardeal, mă simţeam în Bucureşti aproape vinovată. Cred că acum sună chiar foarte caraghios când spun că de câte ori toată lumea mergea la băut şi eu pur şi simplu nu puteam să beau, simţeam nevoia să mă scuz, să găsesc motive, chiar asta era ideea generală, că cu cât eşti mai boem, cu cât bei mai mult, cu cât eşti căsătorit de mai multe ori ş.a.m.d., cu atât eşti eşti mai în inima poeziei şi mă simţeam şi nedreptăţită, dar şi stângace, complexată, pentru că sunt altfel, pentru că eram crescută pe axe la care desigur contribuise şi faptul că tata fusese preot, şi faptul că eu crescusem în atmosfera ardelenească şi pe urmele lui Blaga… Ei bine, Doinaş, care era cu vreo 20 de ani mai mare ca mine şi care era absolut adult, matur, şi era intelectual şi era serios şi traducea Faust, îmi dădea sentimentul că nu este o ruşine să fii serios. Acesta este un aspect.
Celălalt aspect este faptul că Uniunea Scriitorilor a reprezentat mai ales de-a lungul anilor ’70-’80 – pentru că după aceea totul a intrat într-un negru în care nu s-au mai întâmplat multe lucruri – un fel de oază în care lucrurile se petreceau mult mai liber, în care la şedinţele de la Scriitori aveau emoţii când veneau activiştii, nu scriitorii, pentru că scriitorii se sculau şi-şi spuneau părerea şi activiştii nu rezistau acestui dialog. Că după aceea aveau ei mijloacele lor să pună lucrurile la punct, este altceva. Cea mai bună dovadă este că ajunsese să se impună votul secret, iar la votul secret absolut niciodată pe parcursul a 15 ani, cred, cât a funcţionat acest vot secret, nu a fost ales un membru al Comitetului Central sau un membru al Marii Adunări Naţionale. Polemicile se duceau pe faţă. Doinaş era unul dintre scriitorii care cu tot prestigiul lui literar conducea aceste polemici, era unul dintre oamenii cei mai curajoşi care vorbeau şi care în plus vorbeau logic, deci nu erau nişte răbufniri temperamentale de revoltă şi după aceea gata, adică venea cu argumente logice. Îmi amintesc emoţia de la Iaşi unde a avut loc un colocviu de poezie rămas, dealtfel, în istoria Uniunii Scriitorilor, unde s-au strâns toţi poeţii din ţară, iar Doinaş care era preşedintele secţiei de poezie a ţinut un discurs care ne-a umplut pe toţi de mândrie şi care a provocat după aceea un imens scandal.
Acesta era unul din argumentul pentru care el era pentru mine, ca tânăr scriitor, un model şi acesta este fundalul pe care ceea ce s-a descoperit mă lasă fără apărare. Deci vreau să înţeleg şi nu sunt în stare să înţeleg. Este clar că este vorba de doi oameni, este uşor să spui că au existat şi alţi scriitori, Ezra Pound, Céline, care au fost fascişti, care au pierdut, dar opera lor a rămas. Sigur că opera rămâne, ca şi în cazul lui Ezra Pound şi a lui Céline, dar cazurile sunt profund diferite, pentru că Ezra Pound a rămas, a fost pur şi simplu un adept al ideilor fasciste şi a rămas fascist până în ospiciul în care a murit, nu pentru că era nebun, ci pentru că toţi scriitorii americani l-au susţinut să fie internat acolo pentru ca să nu fie condamnat pentru trădare de ţară pentru că a condus postul italian şi vorbea împotriva Americii. Sau Céline a rămas credincios ideilor lui progermane, prohitleriste, până în ultima clipă, deci erau nişte oameni care aveau nişte idei, răspundeau pentru ele, au răspuns pentru ele, opera lor nu a răspuns pentru ele, cărţile lor, cu o foarte mică întrerupere, au fost editate în continuare. N-au fost interzişi ca scriitori pentru că din punct de vedere politic aveau idei greşite. Deci ideea de interzicere a scriitorului nu poate să existe într-o lume liberă, iar Europa şi America erau o lume liberă. Dar vreau să spun că nu există termen de comparaţie. Ceea ce mă fascinează, ceea ce mă tulbură şi mă face să sufăr este faptul că nu înţeleg. Dacă Doinaş ar fi fost un comunist înfocat, care ar fi raportat securităţii şi partidului ceea ce raporta pentru că acestea erau ideile lui, totul s-ar putea înţelege, adică asta ar fi avut o logică, dar este evident că nu despre asta era vorba; până la urmă sunt convinsă că până nu se va putea înţelege şi nu ştiu dacă se va putea înţelege vreodată acest mister, cred că misterul Doinaş va rămâne viu în paralel cu opera lui Doinaş, cu poezia lui importantă, cu proza.
Apropo de proză, am citit această carte din această perspectivă. Nu-l mai citisem pe Doinaş de dinainte şi în poezie n-am găsit abolut niciun fel de trimiteri la drama pe care îmi imaginam că o trăia; n-am reuşit să [le] descopăr, mi se pare în continuare o poezie apolinică şi de o mare seninătate. Există însă un text pe care, de altfel, nu-l ştiam, care se numeşte Întâi floarea, apoi telefonul, care cred că vorbeşte despre asta. Vă sugerez să citiţi, este chiar la sfârşit un mic text de proză, o parabolă, o proză simbolică extrem de scurtă în care este descris mecanismul unei lumi în care din când în când unuia i se punea pe birou un trandafir, după care primea un telefon prin care i se mulţumea pentru ceea ce a făcut până atunci, după care cel căruia i se mulţumea trebuia să se ridice şi să plece şi dispărea, iar personajul care povesteşte găseşte trandafirul, sună telefonul, dar el se hotărăşte să taie firul telefonului. Telefonul continuă să funcţioneze chiar cu firul tăiat, i se mulţumeşte, dar el nu se ridică de pe scaun să iasă şi în acea clipă trandafirul începe să strălucească. Este singurul text în care am avut impresia că Doinaş vorbeşte despre această tragedie, adică a fi în serviciul comandat, a fi obligat să faci tot felul de lucruri, să le faci fără măcar să-ţi pui problema că ai putea să nu le faci. Cred că este visul lui suprem, acela de a întrerupe odată acest lanţ diabolic în care în mod evident nu ştim cum a intrat. Repet, şi cu asta închei, a fost pentru mine în tinereţe un model.
Nu m-au convins relatările de la CNSAS, dimpotrivă, este adevărat că nu eram în ţară în clipa când au apărut la televizor scriitori din conducerea CNSAS care au relatat tulburaţi această descoperire, când m-am întors şi am aflat i-am condamnat pe ei, le-am spus cum este posibil, pentru că aflasem că la acea dată – ceea ce era adevărat, dar între timp au apărut multe alte documente – nu se găsiseră scrise de mâna lui Doinaş texte. Am spus: „Cum aţi putut să faceţi asta, cum aţi putut să apăreţi la televizor după ce un mare poet murise şi să spuneţi asta? Dar de unde ştiţi că nu au inventat securiştii toate aceste documente, dacă nu erau scrise, dacă n-aţi găsit contractul de colaborare?” Ceea ce m-a convins au fost textele lui, aşa cum a fost cel de acum câteva săptămâni din „Viaţa românească”, în care nu mai poţi să te îndoieşti că era adevărat. Ei, bine, acest adevăr este profund misterios şi el vorbeşte nu numai despre domnul Augustin Doinaş, pentru că era un domn, el vorbeşte despre viaţa pe care am trăit-o cu toţii şi sunt convinsă că noi, cei care am trăit în epocă şi am fost contemporani cu el, dacă am înţelege sensul vieţii şi al felului său de a se purta, am înţelege mai mult şi despre epoca noastră şi despre noi înşine, după cum sunt convinsă că tinerii care n-au trăit acea perioadă şi care n-au cum să înţeleagă ziua de azi dacă nu o înţeleg pe cea de atunci, vor trebui să aibă în continuare obsesia misterului Doinaş, în paralel cu admiraţia pentru opera lui. Mulţumesc. […]

Mircea Cărtărescu: Mă bucur că suntem aici împreună şi mă bucur că sunt într-o companie atât de prestigioasă şi de plăcută.
Am să spun doar foarte puţine cuvinte, l-am cunoscut pe poetul Augustin Doinaş pentru că într-o vreme stăteam amândoi cam în aceeaşi direcţie, ni se întâmpla să ne întâlnim în autobuze sau în tramvaie, pe direcţia Bucur Obor-Colentina în sus şi mai stăteam din când în când de vorbă, era un om cordial, era un om foarte civilizat, ceea ce întâlneşti rar între semenii tăi, chiar şi în cercurile culturale. Era un om cu care puteai întotdeauna discuta pe un ton aşezat, pe un ton calm, oricare ar fi fost subiectul pe care îl discutai cu el. Acest calm, acest spirit complet antiboem, acest spirit culturalist este ceea ce îl caracteriza cel mai tare. Ezra Pound vorbea despre poeţi care trăiesc "amurgul amurgului educaţiei". Există astfel de poeţi în fiecare cultură, câţiva, nu mulţi, nici nu e nevoie de mai mulţi, sunt cei pe care îi numim cu un termen foarte ambiguu şi polisemantic “clasici”. Cuvântul “clasic”, după cum ştiţi, vine de la clasicus, adică de la scriitori care se studiază în clasă, se studiază în şcoală. Numai că vremurile noastre paradoxale i-au îndepărtat de şcoală tocmai pe scriitorii pe care obişnuiam să-i numim înainte „clasici”. Astăzi, nici Philippide şi cred că nici Doinaş, sau nu semnificativ, nu mai figurează în manuale. Ei sunt consideraţi nişte scriitori poate cumva în afara spiritului vremii, poate cumva depăşiţi, dar ei sunt acei cel mai bun dintre adversari, cel mai bun dintre duşmani despre care vorbea Nichita Stănescu în poemul său Laus Ptolemaei. Ei sunt cei care sunt eterni pentru că sunt mereu învinşi.
Atât Augustin Doinaş, cât şi Radu Stanca, cât şi cel pe care l-am menţionat înainte, Philippide, sunt autori atemporali, care nu ţin seama de moda vremii, care nu ţin seama nici măcar de curentele interioare ale dezvoltării poetice, ale dezvoltării culturale ale unei comunităţi. Ei sunt oameni cu o imensă nostalgie faţă de trecut, sunt oameni cu o imensă nostalgie faţă de formele poetice istoricizate, sunt oameni care iubesc trecutul, care încearcă să-l reînvie în singura formă în care poate fi el reînviat, ironică şi parodică, şi care arată o extraordinară fidelitate pentru istoria de 2000 şi ceva de ani a culturii noastre, care se sprijină pe umerii lui Socrate şi ai lui Isus.
Puţini oameni mai coboară astăzi în straturile pe care Philippide şi Doinaş le-au exploatat la vremea lor, şi anume straturile antichităţii greceşti şi mai ales latine. Amândoi au rădăcini în Catullus, în Propertius, în clasicii poeziei latine, în latinitatea de argint. Cum o să putem uita vreodată extraordinara poezie Ausonius a lui Philippide?
„Ausonius, poet cu dulce nume/ Pe când erai magistru în Burdigala/ Soarele Romei amurgea pe lume/ Şi barbarii-şi începeau năvala/ Dar tu cu străşnicie slujind Efemeridii/ Vorbeai în hexametri de vinuri şi de stridii.”
Cam tipul acesta de poet a fost Doinaş. În modernitate, într-o lume în care o maşină, cum spunea Marinetti este mai frumoasă decât Victoria din Samothrace, într-o astfel de lume el vorbea în hexametri de vinuri şi de stridii. Cum să nu ne aducem aminte de extraordinar de frumoasa poezie a lui Doinaş, de data aceasta, care îşi ia ca motiv şi, de fapt, nu este decât o parafrază a unui episod din Istoriile lui Herodot? „Aşa precum ne spune Herodot –/ pe vremuri, vase iuţi cartagineze/ lăsau în spate porturi şi faleze,/ şi străbătând cu pânzele-nălţate/ coloanele lui Hercule bălţate,/ tăiau o mare ritmică în bot“ ş.a.m.d., istorisind punct cu punct formidabila poveste de la început, din Terpsihora, dacă nu mă înşel, a lui Herodot.
Sunt poeţi care au făcut din trecut un fel de emblemă, nu prin revizitarea naivă a trecutului, ci prin reciclarea trecutului, prin revalorizarea, prin recondiţionarea, prin cei trei R ai economiei de astăzi, dar transfiguraţi în lumea culturală, în lumea poetică. Ei au recondiţionat trecutul, prin asta sunt ei valoroşi, ei au făcut o figură cu totul aparte în epocă. Doinaş nu era iubit foarte tare şi nici nu era înţeles de contemporanii săi care leşinau după Nichita Stănescu — deloc fără motive, bineînţeles – sau după alţi poeţi de atunci. Doinaş nu semăna cu ei, nu era un băutor, nu era un delirant, nu era un inspirat, nu era un om în care sălăşluia zeul, nu era un enthousiasmos, un om în care sălăşluieşte zeul, el era un om raţional, era un om care şi în versurile sale respecta măsura aceea veche, măsura aceea a templelor greceşti. Întotdeauna a fost înţeles greşit, chiar şi în baladele sale care par romantice, care par asemănătoare Luceafărului sau asemănătoare baladelor romantice germane.
Faimosul Mistreţ cu colţi de argint, care a făcut şi deliciul, dar şi teroarea a generaţii întregi de elevi în perioada comunistă, era interpretat în manualele şcolare ale vremii ca un fel de poem metafizic care aduce o revelaţie finală, care înseamnă ceva în evoluţia ideilor despre lume, despre spaţiu, despre cosmos, care încearcă să folosească poezia ca pe un instrument de cunoaştere şi de autocunoaştere. De fapt, nu era vorba de nimic în acest sens, era vorba doar despre o mimare a formei istoricizate de baladă. Nu putem compara Luceafărul lui Eminescu, care este o baladă romantică genuină, apărută în secolul XIX, atunci când trebuie să apară baladele romantice şi care avea cu adevărat acest mesaj metafizic, cu tragica şi nostalgica şi lipsita de speranţă poezie a lui Doinaş, care, de fapt, nu era decât echivalentul acelor sculpturi ale lui Tinguely care se destructurează, se distrug pe măsură ce se construiesc. Deci Doinaş nu mai făcea poezie romantică în acea vreme, nu făcea nici măcar poezie modernistă, el trecuse în postmodernitate, el trecuse într-o zonă în care trecutul este revizitat şi reconstruit, trecutul devine o ipoteză, o iluzie care se reconstruieşte pe măsură ce îţi alcătuieşti opera de artă. Nihil novi sub sole ar putea fi deviza lui Doinaş, el este un bricoleur, un om care din nenumărate ţăndări culturale, din „a heap of broken images” , cum ar fi spus T.S. Elliot, reconstruieşte cu disperare şi cu nostalgie poezia. Este una dintre feţele poeziei lui Doinaş.
O altă faţă este una neaşteptată, este una manieristă şi barocă, aş spune. Către sfârşitul vieţii sale, Doinaş începuse să aibă nişte experienţe, aş spune eu, luxuriante; poezia sa începe să se destructureze şi să construiască un fel de fractali, flori de gheaţă, aşa cum florile acelea de gheaţă se întind pe geamuri. Una dintre cele mai frumoase poezii erotice din literatura română este despre un submarin, este un poem lung al lui Doinaş, un poem de vreo 10 părţi, în care erotismul este construit sub aceste măşti peste măşti peste măşti baroce, aşa încât este foarte greu să mai recunoşti motivele şi simbolurile sexualităţii în el, este o sexualitate sublimată şi transformată în poezie.
Mă opresc aici, este doar un început a ceea ce ar putea fi o mantică – dacă hermeneutica este metoda de a înţelege o poezie romantică sau modernistă, în schimb un text postmodern nu mai poate fi înţeles decât printr-o mantică, printr-o ghicire, ghiceşti într-un text postmodern, aşa cum ghiceşti într-o ceaşcă de cafea sau într-o cochilie spartă de broască ţestoasă; deci este un prim pas către o mantică a poeziei lui Doinaş şi vă mulţumesc mult pentru că m-aţi ascultat.

Alina Ledeanu: Pentru că este ziua aniversară, comemorativă, a lui Doinaş, mi se pare că nu exista un mod mai frumos, mai nobil, de a transfera acest „con de umbră” – cum îi spunea elegant Marius Chivu, cum denumea el cei 10 ani de tăcere – , într-un con nu numai de argint, prin apariţia acestei cărţi-album, cu secvenţe citite de Doinaş, ci chiar într-un con de aur prin vocile poeţilor – şi când spun poeţi nu mă refer numai la dna Ana Blandiana, la Mircea Cărtărescu, mă refer mai ales cu o mare satisfacţie la faptul că un poet din generaţia tânără, cum este Marius Chivu, s-a aplecat asupra poeziei lui Doinaş, pentru că Doinaş însuşi şi în urma sa noi, cei de la Revista „Secolul XXI” şi Fundaţia Culturală „Secolul XXI”, care am încercat prin diverse evenimente, texte publicate în revistă, să menţinem viu interesul pentru textele lui Doinaş, mi se pare foarte important că poezia lui continuă să fie interesantă, importantă, pentru cei tineri. Este cel mai important examen, cred eu, pe care o operă poate să-l dea după 10 ani de tăcere şi la 11 ani de la moartea autorului său.

Aş vrea să completez cu câteva lucruri ceea ce s-a spus atât de frumos aici. S-a vorbit despre figura plurală a lui Doinaş. Cred în existenţa unui contabil ceresc care va aşeza lucrurile la locul lor la un moment dat, cred că suntem total depăşiţi şi în imposibilitatea de a spune lucrurilor pe nume în acest moment, pentru simplu fapt că nu avem instrumentele necesare, cum bine aţi spus, pentru că circumstanţialul urât în care s-a desfăşurat în toţi aceşti 10 ani proiectarea figurii lui Doinaş pe anumite evenimente, nu stă în puterile noastre de a fi lămurită aici. Ea îşi va găsi momentul, fără îndoială. Dar ceea ce vreau să spun este că primul text publicat de Doinaş după decembrie ’89 a fost în Revista „Memoria”, se numeşte Intelectualul în anchetă, în care Doinaş vorbeşte despre propria sa anchetă la securitate. Toată drama generaţiei sale, toată drama intelectualilor de frunte care au trecut prin acele momente, a cărturarilor care au fost atât de încercaţi, este acolo. Există apoi o mulţime de poeme care cred eu că pot fi decriptate cu folos în acest sens. Nu mă refer numai la Vânzarea lui Platon ca sclav la Egina, de pildă, mă refer, mai ales, la poezii scrise după ’90, în care Doinaş, cu darul profetic pe care-l au poeţii, a văzut exact ceea ce i se va întâmpla. Citiţi Anno Domini şi citiţi Miercurea adevărului în volumul Lamentaţii. Executarea lui, care a intervenit la un an după moarte, când el nu se mai putea apăra, o veţi găsi acolo. Ceea ce vreau să adaug sunt câteva elemente care dau contur figurii sale, mai puţin ca om, poate mai mult ca un creator important. Ultimul text pronunţat de Doinaş – şi aici completez puţin ceea ce a spus domnul Cărtărescu – este o înregistrare făcută la Radio de o tânără poetă, Adela Greceanu. Noi am transcris fragmentar în Revista „Secolul XXI” mare parte din acest text, Doinaş deja internat în spital, se externează anume pentru câteva ore, e chiar în ajunul unei operaţii capitale, ca să vorbească despre dascălul său, Vladimir Streinu. Vorbind despre Vladimir Streinu[...], vocea lui Doinaş este vocea unui om chinuit de boală care se transfigurează literalmente în momentul în care evocă figurile prietenilor cerchişti – profit de ocazie ca s-o salut pe dna Zorina Regman, aici prezentă – şi în momentul, mai ales, în care îl evocă pe Vladimir Streinu care i-a pus acest diagnostic pe care el îl considera foarte exact în ceea ce priveşte poezia sa: "un amestec de artificiu şi de spontaneitate". Este foarte adevărat ceea ce aţi spus, domnule Cărtărescu, Doinaş era categoric şi aşa, Doinaş în acelaşi timp, cel din Psalmi, sau din Elegii, sau mai ales din Sonetele fără sunet, inclusiv estetica Sonetului fără sunet, este cu totul altul. Sper că va veni şi vremea când aceste sonete şi estetica care le-a dictat vor putea fi publicate. După moartea lui Doinaş, după dispariţia lui fizică, Fundaţia Culturală „Secolul XXI” şi Revista „Secolul XXI” şi-au făcut chiar ca o datorie din a crea o arhivă a Cercului Literar de la Sibiu, conştienţi că ceea ce i s-a întâmplat lui Doinaş, cu toate consecinţele, toate mizele care stau în spatele acestor deconspirări riscă să ducă la distrugerea unor arhive preţioase, irecuperabile. E ceea ce facem de zece ani încoace, publicând periodic în revistă aceste manuscrise, mărturii. Una din ele – pentru că suntem într-un moment aniversar, comemorativ – Doinaş a serbat una din zilele de naştere, era puţin înaintea morţii, în două locuri: la Academia Română şi în redacţia Revistei „Secolul XXI”. Am înregistrat cu acordul lui momentul de la „Secolul XXI” şi ascultându-l am realizat că Doinaş adresându-ni-se nouă, celor de faţă – Zorina Regman era şi ea acolo – a lăsat testamentar nişte lucruri esenţiale. Unul dintre ele este relatarea unui moment pentru el tulburător. Mie mi s-a părut extrem de interesat faptul că ex abrupto acest moment e inclus în momentul aniversar. Lunar, foştii puşcăriaşi trebuiau să-şi facă autobiografia la Uniunea Scriitorilor. Şi Doinaş, şi Vladimir Streinu erau în aceeaşi situaţie, au petrecut momentul împreună şi Doinaş îl întâlneşte puţin după aceea pe Vladimir Streinu pe stradă. La acea întâlnire cu „responsabilii” – securitate, partid, şi una, şi alta – li se spusese: „Nu trebuie să vă mai scrieţi autobiografia, n-aţi fost închişi, acest lucru n-a existat!” Foarte tulburat, Doinaş îi spune lui Vladimir Streinu: „Maestre, cum se poate, am făcut închisoare, dumneavoastră mai mult, eu mai puţin, chiar nu s-a întâmplat nimic, acest lucru n-a existat?” Şi Vladimir Streinu i-a răspuns foarte liniştit: „Ai citit Orwell?” Doinaş nu-l citise atunci. I-a spus: „Nu.” „Citeşte-l şi ai să înţelegi! Istoria o scriu învingătorii şi ai să te resemnezi!” Am transcris acel moment aniversar şi titlul pe care i l-am dat atunci a fost: Aţi citit Orwell?

Cred că cel mai bun avocat al lui Şt. Aug. Doinaş sunt chiar textele lui, e chiar opera lui. Ea îşi va croi drumul firesc şi mai devreme sau mai târziu toate lucrurile vor fi cunoscute, spre folosul nostru, al tuturor. Ceea ce vreau să subliniez este că în toţi aceşti ani, două instituţii au continuat netulburate de vacarmul mediatic în care a fost înconjurat Doinaş, să spună ceea ce era de spus despre opera lui şi chiar despre personalitatea lui şi nu mă refer numai la revista şi la fundaţia pe care el le-a repus în mişcare şi le-a dat un contur important, mă refer la o şcoală de ţară, şcoala care poartă numele lui Doinaş din satul lui natal. Şcoala a primit numele lui Doinaş cu un an înaintea morţii lui Doinaş. Doinaş era foarte emoţionat de acest lucru. Oamenii aceia au continuat absolut netulburaţi la fiecare 26 aprilie să organizeze o zi de recitări, o zi în care figura lui Doinaş să fie evocată de dascăli, de români absolut extraordinari. Şi acelaşi poem e trecut de fiecare dată în invitaţia pe care o primesc an de an, un fragment din poezia lui Doinaş, Memento: "Să treci prin timp, să nu te-ntreacă timpul". Vă mulţumesc![…]

2013-04-26 (Librăria Cărtureşti-Verona)