Sonetul - spune Lucian Blaga intr-un pretins aforism - este ca Papalitatea: o institutie italiana cu filiale in toate tarile. Asa e. Nu numai Guido Cavalacanti, Dante, Petrarca si Michelangelo au ilustrat aceasta specie de poezie, ci si alti - multi - mari poeti, precum Gongora si Quevedo, Shakespeare, Ronsard, Goethe, Platen, Rilke si Eminescu.

Fascinatia acestei -forme fixe- sta - dupa opinia mea - in structura de templu sonor al poeziei lirice: patru catrene se sprinesc... pe doua tertine (Marele Will isi grupeaza, insa, altfel strofele), rimele imbratisate (uneori incrucisate) domina constructia, repetandu-se in cele opt versuri de la inceput. Mai mult: sonetul a-tipic cultiva chiar alternanta rimelor masculine si feminine, ceea ce face ca, la unii sonetisti, versul sa oscileze intre 10 si 11 silabe. Intr-un fel, sonetul e un poliedru cu sapte fete, care rasfrang similar (dar si diferit la unii poeti) sunetul de ansamblu. Pentru ca, intai de toate, intr-un sonet este vorba despre sunet. Nici o alta specie poetica nu trimite la melos mai mult decat aceasta arhitectura calculata de vocabule. Angajat intr-un asemenea -corp melodic-, poetul este un stapan - prizonier al propriei arte, beneficiind in acelasi timp de ingradirile unei rigori si de totala libertate. Afirmatia acersta poate sa para paradoxala.

Goethe a exprimat aceasta opinie oximoronica, extrem de raspicat, in finalul sonetului -Natura si Arta-: Magistru-abia-n constrangeri se vadeste/Si legea doar ne-ofera libertate.

Marturisesc ca am fost, inca din adolescenta, sedus de aceasta -forma fixa- de poezie, pe care am socotit-o intotdeauna rodul conjugat al inspiratiei lucide si al initiativei cuvintelor, adica un examen dificil de lirica superioara. Dar, indeosebi, m-a cucerit eufonia interioara de acestei specii, care pentru multi ramane un simplu exercitiu de virtuozitate. De aceea, am incercat, de-a lungul anilor, diverse... varietati de sonet: alternand rimele feminine cu cele masculine sau renuntand la acest procedeu, adoptand rime diverse pentru cele doua prime strofe, grupand versurile dupa sistemul clasic italian sau dupa cel elisabetan etc., etc. M-am intrebat, de asemenea, care ar fi timbrul general al unui sonet care ar schimba versul iambic cu cel dactilic. Tuturor acestor sugestii le-am dat raspuns pe masura posibilitatilor mele.

Mai nou, m-a ispitit o aventura temerara. Deoarece, in ansamblul sau, sonetul imi aparea ca un cristal difuzand un melos aproape identic, mi s-a impus ideea ca monada lui verbala ar trebui sa fie -sparta-, pentru a i se refuza muzicalitatea. Rezultatul a fost sonetul fara sunet. In ce consta acesta?

In primul rand, acesta este, desigur, un sonet fara rime, deoarece sonoritatea generala a speciei respective este asigurata mai ales de potrivirea silabelor finale ale versurilor. Efectul, pentru cel ce se lasa antrenat in acest exercitiu, este enorm: dintr-o data ai senzatia - parca fizica - a unei libertati nemaipomenite. Tot ceea ce in forma fixa a sonetului era constrangere si performanta de ordin exterior inceteaza: versul castiga o noua dimensiune, pare nespus de lung, iar ingambamentul nu ti se mai ofera cu pretul violentarii metricei. Scriind un sonet fara sunet, poetul recucereste totodata firescul unei vorbiri directe si spontane. Cel ce a practicat poezia rimata, de tip clasic sau romantic, trebuie sa faca un mic efort pentru a adera la versul alb in cadrul unei discipline prozodice care-l condamna fara crutare.

Si totusi, sonetul care renunta la rime inca n-a iesit din sfera -obiectelor muzicale-, ca sa zic asa: el mai pastreaza cadenta versului, adica ritmul. Iar acesta - nu-i asa? - este o componenta de baza, definitorie, a oricarei muzici. E clar, mi-am spus: experimentul trebuie dus pana la capat! Si astfel, am ajuns sa -arunc in aer- orice ritm, sa adopt versul liber si sa fac din sonet un edificiu mult mai incapator, desi mai putin sarbatoresc, pentru magia poetica. Renuntarea la ritm asigura acestei specii - pretioase si putintel snobe! - o totala libertate a campului semantic, o deplina descatusare din orice chingi prozodice: normalitatea unui demers verbal agale, in care singura norma de respectat ramane cantitatea: versul de 11 silabe.

Recomand experimentul -sonetului fara sunet- tuturor celor care, macar o data, au avut impresia artificiului poeziei. Sonetul fara sunet - acela care renunta si la rime, si la ritm - mi se pare o izbanda verbala a muzicii moderne, voluptatea taraneasca a unui pas descult prin iarba.

2002-12-31 (Curentul, anul VI, serie noua, nr. 305 (1580))