L-am auzit o singură dată, prin toamna lui 1989, pe Mircea Nedelciu citind o proză la „cenaclul lui Crohmălniceanu“ de la Izvor, unde se întîlneau pe atunci optzeciştii. Nu mai ştiu cine m-a dus atunci la Junimea, fusesem deja de mai multe ori şi îi auzisem (aproape pe toţi cei care contau în cenaclul acela) citind sau comentînd după lecturile altora. Nu-l auzisem însă niciodată vorbind pe Mircea Nedelciu, deşi îi citisem cărţile mai demult, imediat cum îi descoperisem numele – culmea! – în revista lui Eugen Barbu, Săptămîna, oficiosul care se ocupa cu... demolarea. Nu-mi amintesc cu certitudine ce proză a citit – se poate să fi fost „Ora spre zero“, un prieten mi-a confirmat recent că o citise în cenaclu în anul acela, cînd a şi apărut în volumul Şi ieri va fi o zi – şi nici cum a fost primită de ceilalţi. Îmi amintesc doar că a citit de pe margine, stînd pe unul dintre scaunele de sub fereastră, nu la masa la care oficia, cu generozitate şi inteligenţă, Ovid S. Crohmălniceanu. Şi ţin minte foarte limpede, în toate inflexiunile ei, vocea lui Nedelciu, o voce profundă şi clară, cu particularităţi munteneşti şi cu segmentări retorice grave, o voce ce nu părea să vină din gît, ci din plexul solar, mîngîind fiecare cuvînt şi neexpediind nici o frază, o voce frumoasă, lucrată, dar care „performa“ în direct, refăcînd, de dragul spectacolului, un text nou ce părea să se nască atunci, sub ochii noştri.

Am citit, spre sfîrşitul acelei toamne, şi noul său volum de povestiri, Şi ieri va fi o zi, căutînd proza pe care-o auzisem la cenaclu. Am dat de altă povestire şi am rămas, de atunci, cu impresia că, la lectură, Nedelciu modifica nu doar accentele, tonul, segmentarea textelor, dar uneori chiar şi frazele pe care le scrisese. Vocea lui – de atunci, din toamna lui 1989 – era vocea gravă şi seducătoare a unui mare actor care-şi ştie bine puterile. Am regăsit doar o parte din acea magie în înregistrarea inedită apărută acum la Casa Radio, dar realizată în 1998 de Emil Buruiană pentru Noua Fonotecă de Aur, şi-am încercat să-mi explic acest lucru. Atunci, la cenaclu, mi se păruse că detectez în vocea lui Mircea Nedelciu o inflexiune cumva impersonală, vitală într-un sens nepersonal, care face, uneori, o mare parte din ceea ce numim charisma unui om, talentul său, capacitatea de a lumina – pentru uzul şi delectarea celorlalţi – lumi reale sau imaginare, perspective inedite, breşe neaşteptate în ştiut. Un suflu de viaţă care nu trece prin toată lumea şi pe care el îl captează mai bine ca alţii.

În textul însoţitor al acestei întregistrări apărute recent la Casa Radio, Ion Bogdan Lefter reface contextul ultimilor ani din viaţa lui Mircea Nedelciu. Întregistrarea din 16 decembrie 1998 – cu şapte luni înainte de moarte –, pe care o putem asculta azi, i se pare lui I.B. Lefter „ca-ntr-o şedinţă de cenaclu“, şi probabil aşa şi este în partea ei raţională. I.B. Lefter l-a cunoscut îndeaproape pe Mircea Nedelciu, i-a ştiut, din imediata apropiere, nu doar cărţile, ci şi tragedia ultimilor ani. Şi a înţeles, fără îndoială, din interior, ce imens ghinion a putut avea generaţia lor pierzîndu-şi cel mai important prozator, la doar 49 de ani. Textul său însoţitor – despre un Nedelciu „relaxat şi inteligent, înţelegător cu lumea din jur şi ironist al ei, vorbind pe tonul cald şi glumeţ-prieteneos care-i cîştigase nenumărate simpatii“ – este una dintre cele mai frumoase dovezi de prietenie literară pe care le-am întîlnit.

Mie însă, care l-am auzit pe Nedelciu citind o singură dată, mi s-a părut că vocea aceasta de final e o cu totul altă voce. Vocea care m-a fascinat în toamna lui 1989 în sala îngheţată de la Izvor era vocea cuiva care încă se juca şi cu viaţa, şi cu literatura, şi cu uşoara cucerire a unui public oricum încîntat de prezenţa lui. Ştia că e bolnav, boala i se declanşase în urmă cu un an, dar el părea încă sigur că lucrurile se vor aranja, că va scăpa de „porcăria“ în care se trezise. În 1998, vocii sale îi lipsea tocmai siguranţa aceea – care nu are niciodată un temei solid –, convingerea că va scăpa, că lucrurile vor continua indefinit, că „se va vindeca definitiv“, cum crede un personaj (în scaun cu rotile) din „Povestire în stil Moreno“, una dintre cele mai tulburătoare proze ale sale.

Nu ştiu dacă proza pe care a citit-o Mircea Nedelciu în toamna lui 1989 a fost chiar Ora spre zero, o povestire despre întîlnirea neaşteptată cu moartea, din volumul care a apărut în aceeaşi toamnă. Vocea lui citind-o, în această înregistrare din 1998, este însă vocea cuiva hăituit, care ştie că, de data asta, n-o să mai scape. Înregistrarea asta tîrzie nu mai are acea încredere în viaţă – plină de neaşteptate inflexiuni şi enorm farmec – a lui Mircea Nedelciu. A păstrat totuşi o încredere – cine ştie cît de întemeiată? – în literatură.

2013-01-03 (Dilema veche, nr. 464, 3-9 ian.2013)