Doresc să încep prin a felicita Societatea Română de Radiodifuziune pentru frumoasa iniţiativă de a scoate un CD dedicat marelui compozitor francez Claude Debussy, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naşterea sa.
Reacţiile internaţionale stârnite de această aniversare culturală au fost foarte diferite în diverse ţări. În timp ce casele de discuri Decca şi Deutsche Grammophon din Germania au editat sau au reeditat opera completă pentru pian a marelui compozitor cu nume ca Jean-Yves Thibaudet şi alţii sau opera Pelléas et Mélisande sub bagheta lui Pierre Boulez, în New York reacţia majorităţii aşezămintelor muzicale şi a caselor de discuri faţă de acest mare eveniment cultural a fost aproape nulă.
E cu atât mai remarcabilă prezenta iniţiativă a casei de discuri a Radiodifuziunii Române, cu cât este vorba de înregistrări făcute de artişti români, instrumentişti şi cântăreţi de frunte din prima jumătate a secolului XX, care au dovedit o afinitate deosebită pentru muzica marelui Claude de France.
Cred că, în acest context, prezenţa Silviei Şerbescu şi în antologia de faţă era obligatorie. Acum exact o jumătate de secol, în toamna anului 1962, tot cu prilejul unui an Debussy, acela al centenarului naşterii compozitorului, Silvia Şerbescu avea să prezinte pe scena Ateneului, ca primă artistă româncă, cele două cicluri de preludii pentru pian, după prima audiţie absolută realizată la Bucureşti cu mulţi ani în urmă de legendarul pianist francez Alfred Cortot.
Nu trebuie să uităm că la începutul secolului trecut România se afla, în materie de muzică, în zona de influenţă a muzicii clasice germane. Silvia Şerbescu îşi desăvârşeşte studiile de pian din România cu studii de perfecţionare nu la Viena, Leipzig sau Berlin, ci în inima Franţei, la École Normale de Musique de Paris, cu cunoscuţii pianişti şi pedagogi Alfred Cortot şi Lazare Lévy. Acest contact cu universul inovator al muzicii franceze, care şi-a lăsat amprenta şi asupra muzicii iberice, descoperite de Silvia tot la Paris, va avea mari consecinţe în formarea repertoriului pianistei. Îmi amintesc, de exemplu, cum în anii ’50, când mama cânta uneori serile pentru prieteni Feuilles mortes sau Feux d’artifices, de multe ori vedeam expresii nedumerite pe feţele ascultătorilor. Dar abia către sfârşitul carierei sale, Silvia Şerbescu şi-a desăvârşit în asemenea măsură stilul său propriu în interpretarea muzicii franceze, încât în 1962, în anul Debussy, prezentarea în recital a celor două caiete de preludii a fost o adevărată bombă. Publicul şi specialiştii au salutat acest recital ca un summum al artei pianistei. Vorbind despre această tălmăcire remarcabilă a Preludiilor pentru pian, Alfred Hoffman scrie în recenzia sa din „România liberă”:
„Am apreciat în mod deosebit paginile de poezie delicată caracterizate prin expresivitatea melodică simplă, în fata cu părul bălai” şi vorbeşte despre puterea evocatoare a ritmicii capricioase de factură spaniolă din Serenada întreruptă şi La Puerta del Vino.
Deşi au rămas puţine înregistrări ale pianistei, chiar şi din aceste scurte eşantioane de măiestrie şi rafinament artistic de pe CD-ul Debussy 150 prezentat acum, îi putem da dreptate muzicologului Iosif Sava când afirma în volumul său despre Silvia Şerbescu:
„Pianista a ştiut să restituie auditoriului întreaga valoare a celor 24 de preludii, a ştiut să decanteze esenţialitatea, seva, culoarea, sensibilitatea lor.”
Şi, după părerea mea, mama a reuşit să demonstreze, în interpretarea dată celor 24 de Preludii, şi dezideratul muzical suprem al lui Debussy care spunea:
„Muzica este tăcerea dintre note”.

2012-12-13 ()