De fiecare dată când se apropie Paştele, mă întreb de ce oare muzica prilejuită de această sărbătoare religioasă nu este la fel de diversă şi de multă ca aceea generată de sărbătoarea Naşterii Domnului. Atât în cultura românească (şi respectiv ortodoxă) cât şi în cea creştină europeană, în general.

Am făcut multe supoziţii pe această temă, am petrecut seri de discuţii cu prieteni muzicieni dându-ne fiecare cu părerea, m-am uitat prin cărţi, i-am întrebat pe cei mai mari şi mai cunoscători ca mine şi nu am descoperit nici o concluzie formulată clar. Totuşi, tind să cred că pentru o cultură ca a noastră, întotdeauna sărbătoarea Naşterii va rămâne mai importantă şi mai luminoasă decât cea a Învierii, chiar dacă cea de-a doua este, ca semnificaţie spirituală, copleşitoare. Iar românul cântă mai degrabă la bucurie, decât la supărare... Cine ştie dacă această "concluzie" are vreo relevanţă... Cert este că, în afara celor trei versiuni mai cunoscute la noi ale cântării Hristos a Înviat, cântate sau "lălăite" de fiecare după puteri şi după context în noaptea Învierii, restul muzicii rituale specifice acestei perioade a anului nu este cunoscută aproape deloc. Iar o comparaţie cu muzica de Crăciun nici nu poate fi imaginată. Este adevărat, însă, că oricine îţi va murmura imediat melodia de la Hristos a Înviat, în timp ce la cântecele de Crăciun îi va fi mai greu să aleagă.

Această vreme a anului, Săptămâna Patimilor, ne face să ne gândim cu mai multă răbdare şi atenţie la cele sfinte. Dacă m-aş gândi la muzica ritualului ortodox şi aş fi întrebată de un amator ce disc îi recomand pentru a se lămuri cum ar trebui să sune muzica în bisericile româneşti (pentru că realitatea este extrem de tristă, cu câteva excepţii pozitive suficient de mediatizate), gândul m-ar duce imediat la corul Madrigal dirijat de Marin Constantin şi la albumele lor apărute imediat după '89 (şi unele dintre ele chiar anterior acestei date, cu o selecţie extrem de atentă a titlurilor). Totuşi, îmi dau seama că tindem să devenim prea formalişti cu acest răspuns, pentru că în ultimii ani au apărut multe coruri, unele specializate, altele abordând şi repertoriul religios şi mai precis cântările bizantine originare. De ce nu se mai cântă această muzică în bisericile româneşti (decât în cazuri excepţionale)? Pentru că în ultimele decenii s-a acordat o importanţă din ce în ce mai mică aspectului muzical al slujbei ortodoxe, iar un preot şi chiar un dascăl care "nu prea are voce" a devenit un fapt obişnuit. Din fericire, discurile cu muzica aceea, pe care ar trebui să o auzim acum mai mult ca oricând în bisericile ortodoxe, au început să se inmulţească. Unul dintre acestea, pe care vi-l recomandăm, este Muzica bizantină în cultura românească, în interpretarea Corului de Cameră Preludiu, dirijat de Voicu Enăchescu, ce cuprinde 22 de titluri din cântările lui Evstatie Protopsaltul, Nectarie Frimu, Ivaşcu Vlahu, Dimitrie Suceveanu şi ale altor creatori anonimi, din secolul al XI-lea până în secolul al XIX-lea. Transcrierile realizate de Titus Moisescu şi Ioan D. Petrescu-Visarion au fost înregistrate în primă audiţie absolută, din iniţiativa Radiodifuziunii Române, care a şi lansat, sub egida Editurii Casa Radio, un CD cu acest repertoriu, care pune în valoare un patrimoniu artistic arhaic şi original.

2002-04-26 (Ziarul de duminică)