Marius Chivu :
● G. Călinescu – „Eminescu, poet național“, audio book, prezentare de Bogdan Alexandru-Stănescu, Editura Casa Radio, 2012.
„Faptul că nu l-am putut vedea niciodată, că nu am o imagine coerentă a lui, că nu știu cum arăta fața lui (cînd nu poza minute-n șir, rigid, în fața primitivului aparat cu plăci de sticlă acoperite cu azotat de argint, așteptînd să răbufnească flacăra de magneziu), că nu-i pot auzi vocea a fost mereu una din cele mai mari frustrări ale mele...“
„Mă numesc unul din oamenii în viață care l-am văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de șapte ani, l-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. «Uite-l pe Eminescu!» – a spus cineva, cu un glas pe care îl țin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempsihoză străină...“
„Deodată se deschide ușa și văd intrînd un tînăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pînă la umeri, cu un zîmbet blînd și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre vechi și cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta e Eminescu și, fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dînsul, și întinzîndu-i mîna i-am zis:...“
Un scriitor care nu l-a văzut pe Eminescu, unul care l-a văzut bolnav spre sfîrșitul vieții și un altul care l-a cunoscut la Viena pe cînd poetul era foarte tînăr: Mircea Cărtărescu (în „Cuvîntul înainte“ la ediția a doua a eseului său despre imaginarul eminescian: Visul chimeric, Editura Humanitas, 2011; text reluat și în colecția Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012), Tudor Arghezi (într-unul din textele adunate în volumul Radio-papagal. Publicistica radiofonică 1927-1967, CD + carte, Editura Casa Radio, 2011), respectiv Iacob Negruzzi, în celebrele sale evocări de la cenaclul junimist. Cum pe 15 iunie s-au împlinit 123 de ani de la moartea lui Eminescu, mi-am zis că ar fi un moment simbolic bun să ascult și să (re)citesc nesistematic, pe sărite, cîte ceva despre poet – evocări, conferințe, texte ocazionale, publicistice – prin cărțile apărute în ultimul an, lăsînd pentru vremuri mai puțin caniculare lectura analitică a volumului Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu (Editura ART, 2012), o revizitare așteptată, care, sînt sigur, va agita apele coclite ale eminescologiei.
În prefața CD-cărții Vis și alte treizeci de poeme necunoscute (în rostirea lui Marcel Iureș, Editura Casa Radio, 2011), Mircea Cărtărescu scrie foarte adevărat despre cum imaginea operei unui artist este „un proces, o bîjbîire în toate direcțiile, o pîslă aleatorie de reminiscențe, teme și subiecte, dar mai ales de fragmente încîlcite unele-n altele, o hartă cerebrală a celui care scrie, și care evoluează atît de mult, încît uneori tînărul artist e mai deosebit de el însuși la maturitate decît doi artiști diferiți între ei...“ Este amintit N. Iorga drept unul dintre primii care au cerut ca orice text eminescian să fie tipărit indiferent de relevanța literară, un alt susținător celebru al publicării integrale a manuscriselor marelui poet fiind, mai tîrziu, Constantin Noica. Tudor Arghezi însă se exprimă împotrivă într-un text radiofonic din 1934 prilejuit de dezvelirea statuii de la Constanța: „A fost o invazie de cultură în textul poeziei sale, fiecare cultural eminescian făcîndu-și datoria orgolioasă de a tipări un Eminescu mai bun decît voia însuși poetul, amplificat cu tot ce aruncase el la coș“. Mircea Cărtărescu îi amintește pe filologii care, vreme de o jumătate de secol (1939-1994), au îngrijit cele șaisprezece volume ale ediției Eminescu: Perpessicius, D. Vatamaniuc și Petru Creția, acesta din urmă fiind și cel care, în numărul 1 (82) din 1991 al revistei Manuscriptum, a alcătuit un sumar cu nu mai puțin de 52 de poezii necunoscute ale poetului: 24 de poezii complet inedite, 16 poezii publicate în anii 1989 – 1990 prin diverse reviste și nereluate în vreun volum, precum și 12 reconstituiri și autonomizări, dintre care, din nou, cinci inedite. Spune Mircea Cărtărescu: „Toate sînt de același înalt interes, toate sînt poeme puternice, îndrăznețe, inventive, de o rară frumusețe... Pretutindeni este Eminescu, un Eminescu mai proaspăt și mai surprinzător, pentru că netocit încă de citiri și recitiri, tălmăciri și răstălmăciri, atașări artificiale la diverse doctrine și ideologii. De la eboșe la texte elaborate, poemele curg ca un singur Carmen Saeculare din organe sfărîmate, necesar și programatic sfărîmate. Căci modernitatea lui Eminescu constă tocmai în iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator, acel «neptunic» al postumelor despre care vorbea Ion Negoițescu în (falsă) opoziție cu «uranicul» ediției Maiorescu. În realitate, tot Eminescu, antume, postume, poezie și proză, viață și operă, stă sub semnul iregularului...“ Idee ce poate fi regăsită și în Scurta istorie. Panorama alternativă a literaturii române – volumul I (Editura Cartea Românească & Polirom, 2011) a lui Mihai Zamfir: „A fost unicul poet român și unul dintre foarte puținii mari poeți ai lumii care și-a privit opera în perspectiva unei imperfecțiuni esențiale, ontologice. La el, poeziile s-au aflat mereu în stadiul de schiță, de treaptă spre altceva. Poemele – faze intermediare, fragmente parțiale destinate unui viitor opus magnum. În intimitatea creatoare, a fost un poet al nedesăvîrșirii, un poet al tranzitoriului...“
Revenind la omul Eminescu și la viața lui, cartea lui Iacob Negruzzi, descoperitorul său, oferă din plin amănunte pentru mulți neștiute, pentru alții de neacceptat. Aflăm, astfel, că Eminescu, lectorul oficial al cenaclului junimist datorită glasului său „simpatic, sonor și cadențat“, era foarte sensibil la critică, iar dacă era întrerupt, renunța să mai citească; dar, mai ales, aflăm și despre amorurile cu Veronica Micle, Mite Kremnitz sau văduva Cleopatra Poenaru: „Acei care cunosc ca mine pe această doamnă, negreșit foarte inteligentă, dar deloc frumoasă și mult mai mare de ani decît Eminescu, își vor pune uimiți întrebarea cum de o asemenea pasiune a fost posibilă? Și cu toate astea niciodată Eminescu n-a iubit mai cu violență. El se plimba nopți întregi înaintea casei Cleopatrei din str. Cometa «pe lîngă plopii fără soț», care se găseau cam acolo unde astăzi se ridică statuia lui Lascăr Catargiu, o urmărea pretutindeni, ba i s-a întîmplat să petreacă o noapte întreagă ascuns în bucătăria iubitei sale, numai spre a o zări un moment. În această perioadă Eminescu a compus cele mai frumoase și mai desăvîrșite poesii...“ Iată și momentul introducerii lui Ion Creangă în cenaclul junimist: „Eminescu veni cu el într-o sîmbătă seară la mine acasă, dar la intrarea lor în Junimea un zîmbet a zburat pe buzele tuturora. Și Creangă, și Eminescu erau roși la față, aveau ochi tulburi și rîdeau liniștit cu fericirea omului beat: ei veneau direct de la Borta-Rece, o cîrciumă vestită pentru vin vechi de Cotnar...“
Dacă Mircea Cărtărescu se întreabă cum ar fi putut suna vocea poetului („În principiu, ea ar fi putut fi înregistrată cu un fonograf, dispozitiv inventat în 1877 de Edison, pe cînd Eminescu avea 27 de ani. Simt un gol în stomac cînd îmi imaginez că aș fi putut auzi vocea acestui om care pentru noi e obscurizat de mit și adulație. Era o voce melodioasă și plăcută de tenor, evocată adeseori de contemporani“), putem asculta, în schimb, timbrul subțire și felul cîntat de a vorbi al lui G. Călinescu (cel numit de Mihai Zamfir „comentatorul eminescian prin excelență“), înregistrat pe 10 iunie 1964 cu o conferință susținută la Sala Mică a Palatului, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la moartea poetului. Este și ultima înregistrare radiofonică a criticului care murea și el un an mai tîrziu.
2012-07-12 (Dilema veche, nr. 439)
