Aventurile radiofonice argheziene reconstituite în excelenta ediție Radio-papagal. Publicistică radiofonică (1927 - 1967) (București, Radio România – Editura Casa Radio, 2011, 564 p. + CD-Rom) sînt savuroase. În Curriculum vitae (1932, p. 234-236), meditațiile referitoare la Rostirea limbii române (1934, p. 420-421) trimit la preocupările de mai tîrziu ale lui Noica și Cioran, o mulțime de teme, evocări, interogații și tablouri de viață străbat pagina cu forță și pregnanță.

Într-un loc, limba ascuțită a condeierului nu ratează prilejul de a aminti că „Era o școală literară, din fericire aproape de dispariție, care își lua zeflemeaua din cîrciumi și idealul humoristic dintr-un personaj de afiș electoral“ (p. 421). Cine vrea poate vedea – în anul Caragiale – o trimitere la perieghezele bahice ale lui nenea Iancu și o efigie fugar sugerată a lui Cațavencu. Firește, curentul critic la adresa politicianismului l-a continuat în aceeași notă – chiar dacă ajutat de un alt fel de talent – și Tudor Mușatescu, a cărui comedie șfichiuitoare la adresa politicianismului, … escu, abia își făcuse apariția în lumea literară și a scenei românești în 1933, cu un an înaintea scrierii și publicării articolului din care citez. Tot critica aceluiași fenomen o încerca – magistral, în opinia mea – Liviu Rebreanu, în aceeași epocă, în romanul Gorila, ultima creație de anvergură a scriitorului. El urma să apară însă abia peste încă vreo cinci ani, în 1938, într-un context cu totul nefavorabil omologării printr-o receptare adecvată a viziunii sale sumbre despre democrația politicianistă și inamicii ei, partizani ai totalitarismului. Și, oricum, tonul rebrenian nu mai era în nici un fel legat de crîșmă și zeflemea. S-ar putea crede că Arghezi împărtășea mai degrabă perspectiva marelui ardelean, dacă nu am ști ce adversitate simțea autorul Cuvintelor potrivite față de Ion și faţă de autorul lui. Cu toate acestea, critica moravurilor publice se dorește, și văzută dinspre Arghezi, tot sobră și gravă, fenomenul fiind prea serios pentru a-l bagateliza.

Răsuflînd ușurat că direcția la care se referă s-a ofilit, poetul și publicistul se poziționa advers față cu o linie importantă a literelor autohtone care nu începuse cu I.L. Caragiale, chiar dacă acesta era numele cu cea mai mare strălucire pe firmament. Nu trebuie de uitat că tendințe de același fel se manifestaseră deplin și în teatrul lui Vasile Alecsandri, în piesa Iașii în carnaval, dar și în ciclul dedicat coanei Chirița. Dacă s-ar dovedi așa, ar însemna că Tudor Arghezi s-a înșelat. De douăzeci de ani încoace, literatura coroziv satirică a lui I.L. Caragiale a fost nu doar urcată pe un nou piedestal, ci capabilă de emulație în publicații de mare succes de piață (Cațavencu, Academia Cațavencu și copiii legali ori bastarzi ai acestora). Nu succesul lui Caragiale în rîndul publicului literar este îngrijorător, ci emulația pe care personajele, moravurile și atitudinile, gesticulația eroilor lui le stîrnesc în continuare în realitatea socială și politică a României actuale. În vremuri recente, un exeget al marelui clasic din Haimanale a găsit de cuviință să scoată caragialismul din biblioteci și să încerce să îl impună în viața politică, inventînd Partidul Liber-Schimbist, adică propunînd – cinic și fără migrene – abandonarea rectitudinii morale și a adeziunii la ideologii prin magia convingerii, în scopul oscilării oportuniste. (De altfel, așa s-a și petrecut, după cum s-a văzut la proximele alegeri: liber-schimbiștii s-au dezvăluit a fi o forță politică minoră, dar perfect oportunistă, intrată fără crampe în trena iliescianismului ofensiv.) A fost, practic, momentul consfințirii la scenă deschisă a faptului că umbra lui Cațavencu se ridicase din pagină, pășind cu aplomb în politica efectivă a momentului. O ilustrau nu numai revistele satirice deja numite, ci acela care înjura sub pseudonim de la pagina a doua a publicației România Mare, periodic din care urma să se nască unul dintre partidele naționalismului antieuropenist, nostalgic la adresa ceaușismului în mod declarat și cu opinii și verdicte vădind xenofobie.

În raport cu asemenea dezvoltări postcomuniste, critica argheziană a tendinței respective își vădește latura profetică. Ceea ce a intuit poetul, sperînd că s-a sfîrșit o dată pentru totdeauna cu decăderea zeflemismului crîșmăresc, nu era decît o viziune asupra rădăcinilor unei energice răbufniri țățești a noii democrații, cea care își croia protagoniștii după siluetele caragialismului flamboaiant și își inventa partidele prin crîșme. Tot în birturi – fie ele Golden Blitz ori altele, frecventate de prietenii Grivco – urmau să se sudeze și alianțele noilor partide sau să evolueze marii magi ai scenei politice actuale, întruchipați după tiparul forfotitor care îi include nu doar pe Cațavencu, ci și pe Brînzovenescu, pe Agamiță Danda­nache ori pe sobrul și amorezatul Tipătescu…

Probabil că ne-am resemnat prea mult cu pariul „artei pentru artă“ sau cu interpretările la îndemînă ale doctrinei „artei cu tendință“. Scrierile marilor noastre talente permit însă și alte lecturi, alte descifrări ale gîndului lor, descoperindu-și în moduri neașteptate resursele și chiar valabilitatea. Arghezi-ul radiofonic, mai aproape cu un pas de actualitatea viitorului decît cel preocupat să critice doar prezentul clipei interbelice, devine sau poate deveni, astfel, un istoric al viitorului lui; și al nostru.

2012-06-29 ()