În şirul admirabilelor publicaţii multimedia care apar în ultimii ani, un aer proaspăt, în pofida clasicităţii sale valorice, aduce culegerea de texte semnate de Tudor Arghezi Radio-papagal. Publicistică radiofonică (1927-1967) (Bucureşti, Radio România, Editura Casa Radio, 2011, 564 p. + CD). Apărută în seria „Biblioteca Radio“, cartea este ordonată în două secţiuni cronologice: 1927-1947 şi 1952-1967. Cezura dintre 1947 şi 1952 marchează perioada în care Arghezi a fost păstrat în rezerva literaturii, accesul la mijloacele de difuzare în masă – reviste, edituri şi… radio – rămînîndu-i interzis pentru mai mulţi ani în perioada jdanovismului ofensiv şi abrupt. Dincolo de acest accident de parcurs – al istoriei, nu al vocaţiei şi interesului scritorului pentru fenomenul radiofonic –, perioada dintre 1927 şi sfîrşitul vieţii marelui poet a fost, practic, una de acompaniament arghezian intens pe seama noului mediu de expresie şi de comunicare.

În acest fel, condeierul a vădit o latură disponibilă către experiment a naturii lui, căci începînd cu 1928, cînd îşi inaugura cariera publică în România, radioul s-a aflat în etapa pionieratului. Pentru un om cu o carieră parţial consumată în sutană, într-o cultură relativ conservatoare, dar şi într-o ambianţă marcată de avangardele artistice, radioul nu putea rămîne indiferent. Nu a rămas astfel nici pentru Liviu Rebreanu, om de o structură aşezată, cu gusturi literare realiste, scriind aşa cum ai sculpta într-o materie dură şi reticentă. În cazul lui Arghezi, însă, întîlnirea nu putea fi una sporadică, avînd un rol particular în configurarea reciprocă.

După cum rezultă din lămuririle editorilor – o echipă amplă şi specializată, incluzîndu-le pe Daria Ghiu, Lavinia Ivaşcu, Maria-Elena Negoescu ca redactori, pe Horia Pop în calitate de realizator-coordonator, pe Gilda Rădulescu (analist media), sprijinită de documentariştii Maria Buttu, Georgeta Horvat şi Laura Vezeteu, pe colegii lor de la arhiva scrisă: Alexandru Lancuzov, Liliana Muşeţeanu şi Alina Spiridon, ca şi pe experta în mastering CD Marilena Barabaş –, volumul acesta, editat în numai 500 de exemplare, aduce noutăţi importante. Nu toate textele prezente aici erau cunoscute din ediţia de opere argheziene. Există texte păstrate pe banda magnetică (începînd cu 1952) care, cu acest prilej, au fost transcrise pentru întîia oară. Dibuirea lor nu ar fi fost posibilă fără recursul la Bibliografia radiofonică românească a Lilianei Muşeţeanu (în 3 volume: apărute în 1998, 2000 şi 2003) şi fără verificările cu ajutorul bibliografiei argheziene datorate neobositului şi competentului D. Vatamaniuc (2 vol., 2005).

Ceea ce oferă ansamblul textelor este, fără îndoială, o colecţie de minunăţii. Proza alertă, nervoasă şi intens poetică a lui Arghezi, chiar şi atunci cînd este narativitate de factura reportajului, plină cu neologisme şi situaţii de un acut citadinism şi de modernitate asumată constituie pagini de literatură înaltă. După deceniile care au trecut – vreo opt la număr – de la începuturile colaborării scriitorului cu radioul naţional, contextul configurării lor s-a mai estompat şi contează mai puţin, dînd acestei publicistici un aer mai apropiat de „arta pentru artă“. Răsar în prim-plan frazările ingenioase, sarcasmul, observaţia perspicace şi sintetică, angulaţia inventivă, chiar dacă concreteţea unor situaţii sau a unor personaje nu se mai lasă atît de bine reconstituită. Statutul textelor rostite la radio este însă unul special. Ceea ce răsună în ureche are un impact instantaneu, relaţia cu realitatea nemijlocită e fizică atît prin propagare – unda sonoră care readuce, cum arăta Marshall McLuhan, scrisul în domeniul oralităţii –, cît şi prin conţinuturi (referinţa în proximitate este interogată fără întîrziere, aproape instinctiv, de către cel care ascultă). Urmarea este că autorul care apelează la radio intră în altă convenţie a comunicării, are un alt interlocutor decît cititorul obişnuit, cuvintele lui trebuie să „sune“, iar materia pe care o relatează provoacă un alt tip de interes, unul prompt şi cu referent „palpabil“.
Mărturiile despre radio contează însă ca izvoare istorice nu doar dintr-un punct de vedere. Ele sînt, întîi, repere tematice, tehnice (prin durată, mod de lectură ş.a.) şi stilistice ale unei noi pagini din istoria comunicării, atestînd modul concret în care s-a petrecut la noi revoluţia care ne-a introdus în Galaxia Marconi. Dintr-un alt unghi, compararea textelor despre şi pentru radio cu celelalte texte argheziene poate conduce la concluzii interesante şi noi cu privire la felul în care „mediul devine (sau este) însuşi mesajul“, conform unui alt – celebru – adagiu al lui McLuhan. Ele aduc, în fine, în discuţie şi creşterea publicului arghezian prin adaosul ascultătorilor la numărul cititorilor lui, aflaţi în contact cu publicistica scrisă din ziare, reviste şi cărţi.

„Radiofonia dă omenirii mai mult decît un confort intelectual, concurent al dulapului cu cărţi; îi dă speranţa unei epoci viitoare de împăcare universală, de pace, visată în toate vîrstele istorice culturale“, spune Arghezi, într-o proiecţie utopic-kantiană. „Raza vorbitoare sau unda vorbitoare, electronul, acest corpuscul invizibil şi mai mult presupus decît existent, va sfîrşi prin a netezi, odată cu calea aerului, şi căile de pătrundere şi de interdependenţă ale statelor şi popoarelor, satelizate într-o unică năzuinţă“ (1930, p. 92). Uluitor de clara proiecţie a globalizării prin mijloacele tehnologiei comunicaţiilor era formulată într-o epocă în care computerele, Internetul, radarele şi sateliţii nu existau încă. Măreţia gîndului arghezian, susţinută de acurateţea viziunii şi de pătrunderea sfredelitoare în viitor, uimeşte şi îndeamnă la relectura acestui clasic dintr-o perspectivă acut contemporană.

Radio-papagal îl aduce în atenţie pe Arghezi ca mărturisitor al înnoirii tehnologice şi culturale a României interbelice, într-un consistent elogiu al celei mai semnificative instituţii naţionale a lumii sonore.

2012-06-22 ()