Leonid Dimov – 7 poeme rostite la Radio, ilustrate de Constantin Popovici, cuvânt înainte de Ion Bogdan Lefter,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2011, 63 de pag. + CD audio.

Nu fac parte dintre acei istorici literari pentru care nu există decât ediţiile critice şi care strâmbă din nas în faţa unei bune ediţii de consum.

Am intrat în era virtualului, în care multe cărţi ajung pe Internet, fie sub formă de ediţie digitală, fie ca documente descărcabile, total sau parţial. Tipăriturile, la rândul lor, ascultă de legile pieţei, iar rafturile chioşcurilor şi librăriilor sunt pline de ediţii ieftine, făcute să speculeze nevoia de carte şcolară. Multe din cărţile acestea sunt execrabil îngrijite, sub pretextul că, adresându-se celor mici, nu e nevoie de cine ştie ce acribie filologică. De aceea, în actuala criză a lecturii, spun adesea – sperând în secret că nu-i voi şoca pe purişti – că avem la fel de multă nevoie de ediţii utile bine făcute, ca şi de ediţiile critice.

Despre surpriza numită Leonid Dimov – 7 poeme rostite la Radio a scris deja foarte frumos, în România literară, criticul Luminiţa Corneanu. Dacă revin asupra cărţii, e nu numai pentru că este una dintre acele bijuterii pe care orice iubitor de poezie ar trebui să le aibă în bibliotecă. Ci şi pentru că, fără să se pretindă o ediţie critică sau bibliofilă, cartea publicată la Editura „Casa Radio” este un model de cum se face o ediţie. Mai ales în condiţiile în care, dată fiind raritatea înregistrărilor cu Leonid Dimov, CD-ul conţinând aceste înregistrări ar fi constituit un eveniment în sine, chiar şi fără suportul unei ediţii făcute ca la carte. Cei care au participat la redactarea ei – Ion Bogdan Lefter, prefaţă, şi Constantin Popovici, ilustraţii, precum şi personalul editurii – nu au lăsat nimic la întâmplare, oferindu-i cititorului toate informaţiile de care are nevoie spre a savura integral textul şi CDul care îl însoţeşte. Căci nu avem de-a face cu o ediţie în înţelesul tradiţional al termenului. Prilejul cărţii l-a constituit descoperirea, în cadrul cercetărilor reunite sub genericul Seria colecţionarului de voci, a 23 de minute şi 3 secunde de înregistrări cu Leonid Dimov. Ele sunt alcătuite din lecturi de poeme (în număr de şapte, de unde şi titlul) şi dintr-un interviu radiofonic, luat poetului de către un alt poet, Ion Drăgănoiu. Numai atât, şi tot ar fi devenit un mic tezaur, căci Dimov a fost un scriitor care a întâmpinat constant probleme – cu cenzura, cu Securitatea, cu cerberii ideologici –, iar prezenţa sa în eter, la microfonul postului naţional de radio, fie şi pentru câteva minute, nu era ceva obişnuit.

Nu e, desigur, nimic onorabil în împrejurarea că ne-au rămas 23 de minute cu vocea lui Leonid Dimov, şi în nici un caz nu trebuie să tragem de-aici concluzia că, nu-i aşa?, fostul regim respecta valorile, chiar şi pe cele care îi erau ostile. Căci, să nu uităm, în timp ce Dimov a fost prezent pe calea undelor doar 23 de minute, în trei înregistrări distincte, poeţii calpi ai regimului ne inundau locuinţele cu versurile lor sunătoare, dedicate partidului şi liderului acestuia. E, în fond, o ruşine această parcimonie cu care Radioul l-a cultivat pe unul dintre cei mai importanţi poeţi ai noştri, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă acesta nu era un personaj „difuzabil” pe post, se puteau face înregistrări de arhivă, cum s-au făcut cu atâtea şi-atâtea starlete de muzică, vorba lui Ion Băieşu, lejeră... Dar... actuala conducere a instituţiei nu are nici o vină pentru ce s-a întâmplat în deceniile de dictatură. Dimpotrivă, îi aparţine meritul de a fi continuat cercetările în arhivele audio de care dispune, de unde a scos o adevărată comoară de conferinţe, interviuri şi lecturi, nu numai din perioada comunistă, ci şi din cea interbelică. Cele 23 de minute şi 3 secunde de Dimov le datorăm acestor cercetări, puţinătatea făcându-le şi mai preţioase. Tocmai de aceea, spuneam, este de admirat iniţiativa editorului, de a nu ne furniza doar un CD, ci de a alcătui – cum a făcut şi pentru alţi scriitori – o ediţie care să însoţească şi să dezambiguizeze contextele înregistrărilor.

Singura mică bizarerie (care, însă, poate fi şi un semn de modestie) constă în absenţa numelui celui care a îngrijit ediţia. După cum se prezintă volumul, acesta pare a fi, totuşi, Ion Bogdan Lefter, eminentul specialist în Leonid Dimov, deşi criticul semnează numai prefaţa. Care nu-i nici ea doar o prefaţă, ci un mic studiu introductiv în onirism, în poezia lui Dimov şi, în ultima ei parte, şi o binevenită notă asupra ediţiei. Aceasta din urmă restabileşte deopotrivă cronologia difuzării înregistrărilor pe calea undelor şi provenienţa textelor citite de poet la microfon. Căci aceste 7 poeme din arhiva Radioului nu sunt cele 7 lungi poeme din volumul omonim, publicat în 1968, ci au fost selectate din cuprinsul volumelor Cartea de vise (1969) şi, respectiv, Eleusis (1970). Cartea care însoţeşte CD-ul audio reproduce, aşadar, textele celor 7 poeme şi, de asemenea, pe post de introducere, interviul luat lui Leonid Dimov de către Ion Drăgănoiu, în data de 22 martie 1968. Într-un capitol final, fiecare text beneficiază de câte o notă, care precizează volumul din care face parte poemul, emisiunea în cadrul căreia a fost difuzat, data la care a luat calea undelor, redactorul care a realizat emisiunea şi numărul de înregistrare din Fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune. Cu alte cuvinte, absolut tot ce are nevoie să ştie cititorul/ ascultătorul acestei ediţii, ca şi cercetătorul care ar dori să o întrebuinţeze într-o lucrare despre Dimov sau despre prezenţa poeziei contemporane la radio. Notele fac, la rândul lor, trimitere atât la sumarul cărţii, cât şi la ordinea înregistrărilor pe CD, astfel încât ele să poată fi folosite şi dacă se citeşte separat cartea, şi dacă se ascultă mai întâi discul: precauţie care dovedeşte, din nou, că editorii s-au gândit la toate, astfel încât surpriza întâlnirii cu vocea poetului să nu fie tulburată de nici un neajuns.

Am lăsat la urmă prefaţa lui Ion Bogdan Lefter, atât ca să respect modestia sa, cât şi pentru că am scris recent, în această rubrică, despre marea ediţie Dimov pe care o îngrijeşte la Paralela 45. Ar fi fost de-a dreptul pedant ca o ediţie de 7 poeme nu foarte lungi să fi fost precedată de un studiu introductiv doct şi stufos, iar Ion Bogdan Lefter nu este un spirit îmbătrânit în prejudecăţi. Motiv pentru care a preferat să ne ofere o succintă introducere în onirism, în circumstanţele epocii – între 1968 şi 1971 se consumă perioada „legală” a curentului, înainte de ghilotina Tezelor de la Mangalia – şi în cronologia operei dimoviene din jurul celor 3 ani, 1968-1970, în care, la mari intervale, se aude la microfonul Radioului naţional vocea poetului. Spre a nu cădea în păcatul repetiţiei, criticul trimite din când în când la amplul studiu introductiv al amintitei ediţii critice, în cazul în care cititorul/ ascultătorul nu s-ar mulţumi cu comentariile din ediţia de faţă.

Sunt foarte utile şi glosele pe care le face Ion Bogdan Lefter pe seama „vocilor” dimoviene (adică a modului în care Leonid Dimov îşi recită poezia sau răspunde la interviu), deoarece atestă un adevăr pe care îl bănuiam: intensitatea cenzurii la Radio. Într-un fel îşi citeşte Dimov poemele singur în faţa microfonului, şi în cu totul alt fel sună vocea sa atunci când echipa Radioului înregistrează un miting de poezie şi decupează de acolo secvenţa care îi aparţine. În sfârşit, despre interviu, criticul afirmă că „După cum sunt intonate, e evident că întrebările au fost scrise dinainte [...]. Probabil, la fel şi răspunsurile”.

Aşadar, o ediţie Dimov care, deşi nu conţine nici o inedită şi nici o revelaţie istorico-literară, constituie un model. Acurateţea istoriografică, atenţia la detalii, abundenţa informaţiei şi, nu în ultimul rând, o interpretare pertinentă a textului fac din 7 poeme rostite la Radio nu doar un eveniment sentimental, ci şi o excelentă introducere în poezia lui Dimov.

2012-04-18 (România Literară, nr. 14/2012)