Editura Casa Radio a tipărit de curând ediţia integrală a conferinţelor radio susţinute de N. Iorga între anii 1931-1940 (ediţie de Sanda şi Valeriu Râpeanu), cu 50 de texte în plus faţă de ediţiile precedente. Bogată, instructivă, pilduitoare curiozitatea lui Iorga, nesaţul său acaparent!

Starea muzeelor şi arhivelor, învăţământul de toate gradele, urbanism şi morală, lupta cu iredentismul şi revizionismul maghiar, evocări şi aniversări, statul organic şi renaşterea spiritului latin în Italia mussoliniană, teatrele de vară, traducerile, figurile istoriei românilor şi buna propagandă a ţării peste hotare, dar şi rolul bibliotecilor publice, autohtonia versus alogenia, probleme de etnopsihologie, dar şi chestiunea secuilor, legionarismul şi "bolşevismul epileptic"..., zeci şi zeci de subiecte, unul mai încărcat de actualitate ca altul. O lectură stimulativă, chit că reiterarea aceloraşi vicii naţionale, a aceloraşi dileme insolubile şi netrebnicii inexplicabile te umple de plumb şi amărăciune.

De bună seamă că Bucureştii ocupă un loc aparte în perspectiva de istoric, moralist, politician şi ferment cultural a lui Iorga, inclusiv în acest deceniu de conferinţe radiofonice: "La fraţii din Apus. Creatori şi creaţiuni" (21 aprilie 1934), "Ce este o capitală" (20 aprilie 1935), "Bucureştii ca vieaţă culturală şi intelectuală" (14 mai 1935), "Teatre de vară" (28 iulie 1935), "Distrugătorii civilizaţiei" (20 martie 1938) sunt doar câteva dintre contextele în care acest fanatic al tradiţiilor civilizaţiei rurale, al ethosului ţărănesc, al vechii boierimi conservatoare, al străvechimii cuminţeniei etnocratice ş.a.m.d. se arată preocupat de soarta şi firea unei urbanităţi, altminteri socotită ca alienantă în doctrina sămănătorismului, sursă de pervertiri, dezrădăcinare, copleşită de alogenia mercantilă etc. La 1934-1935, Iorga (între altele, sufletul Accademiei di Romania din Roma) este fireşte în admiraţia italienilor: "Apusenii de aceeaşi rasă cu noi se feresc să facă lucruri de amestec şi de zăpăceală ca în Bucureşti, unde fiecare clădeşte după cum îl taie capul". De unde bizara credinţă că în Capitală "s-ar găsi mai uşor de lucru"? se întreabă Iorga: "E o jale să vezi prin târguşoare casele părăsite, care pe încetul se dărâmă (...) pentru ca într-un fund bucureştean, cu o singură curte pentru mai multe gospodării, să descoperi, grămădit cu nevastă şi copii, supus igrasiei din zidurile de mahala în pripă înjghebate, omul care odinioară era domn în cuprinsul larg al unor case albe, înflorite, în jurul cărora se ridicau pomii sădiţi de mai multe generaţii". Valul bucureştenilor veniţi peste noapte, în dauna rădăcinilor din provincie, "e o mare prostie şi un mare păcat, de care necunoştinţa noastră de igienă, ignorarea lucrurilor din ţări mai cuminţi sau ajunse la o mai mare cuminţenie, n-are habar. Când vor veni neapăratele păreri de rău, va fi prea târziu". În plus, "România e plină de oameni cari, de văitat, se tot vaietă, dar stau cu mâinile încrucişate şi cu gândul la tot felul de lovituri, în loc să se puie pe muncă sănătoasă şi răsplătitoare" (urmează comparaţia cu noul cult al muncii instaurat în Italia "domnului Mussolini, v.p.74).

Cu ocazia Lunii Bucureştilor din primăvara lui 1935, ironizându-i pe vechii samsari şi adversari ai Vechiului Regat, care propuneau capitala ţării la Făgăraş (alţii o vedeau la Braşov sau la Târgovişte), Iorga laudă energia şi fermitatea în decizii a primarilor Pache Protopopescu şi Nicolae Filipescu ("ne-au dăruit, spărgând întregi cartiere de netrebnice magherniţe, cele două bulevarde) şi ajunge la aluviunile etno-economice care au surprins, invadat şi pervertit ţesutul social bucureştean: "Erau două feluri de lume, deopotrivă de fixate, definite şi vrednice de simpatie. De o parte boierii, pe de altă parte mahalagii, aproape săteni, din casele cu cerdace şi streşini. Dar de vreo douăzeci de ani, cine n-a venit aici! Valul curge necontenit şi tulbure. El târăşte cu dânsul mulţime de străini, cari n-au pentru capitala României iubire şi respect. E o lume înteragă de crescut. Trebuie un învăţământ al oamenilor maturi, şi nu de ştiinţă, ci de bune purtări...".

E posibil ca pledoariile lui Iorga pentru conservarea farmecului mahalalei bucureştene, a vechilor bisericuţe, a calmului patriarhal din grădinile boiereşti etc., paralel cu modernizarea bine chibzuită a infrastructurii urbane, să pară, astăzi, în ochii multora o utopie înduioşătoare. Pentru mulţi, paseismul tulburător al unor fraze precum: "Lipsesc nu numai grădinile de flori, dar şi copacii cei bătrâni, care erau mândria Bucureştilor de odinioară" ("odată cu vechea casă gospodărească, zâmbind pe după stâlpi cu florile de la fereşti, se duce şi un element de voioşie tradiţională: grădina") e una cu stupiditatea. Şi totuşi, verbul lui Iorga e de o acută actualitate. Voi reveni în foiletoanele următoare.

2001-09-09 (Ziarul de duminică)