Societatea Română de Radiodifuziune are excelenta idee de a strânge într-o serie de volume conferinţele şi confesiunile ţinute de-a lungul timpului de oamenii de cultură şi oamenii politici în faţa microfonului. Volumul recent apărut, „Vocile memoriei”, adună mărturisirile şi portretele din perioada 1932-1935. Sunt câteva nume cunoscute (Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Minulescu, Sadoveanu) şi interesul cititorului merge, negreşit, spre aceeaşi scriitori. Nu trebuie, totuşi, ignorate confesiunile altora, jurnalişti şi memorialişti, mai puţini celebri. Ei dau, uneori, amănunte picante din mica istorie a vieţii culturale şi politice. A. Obedenaru aduce, de pildă, informaţii despre lumea teatrală şi lumea boemei bucureştene din timpul războiului de independenţă şi reconstituie, într-o spumoasă conferinţă, istoria Capşa, cu personajele şi întâmplările ei amuzante. Nu este uitat, se înţelege, I.L. Caragiale în această mică istorie a Bucureştiului cultural. Proprietar al unei berării, el oferă seara târziu şvarţuri amicilor şi-l tachinează pe Gherea care ţine discursuri inportune în timpul acestor petreceri bahice. Dramaturgul ironizează şi un alt amic, Duiliu Zamfirescu, în legătură cu artista Montalba care tocmai cucerise inimile bucureştenilor. Întâmplări vesele, vorbe de duh, istorii mărunte. Toate s-ar pierde în neant de n-ar fi aceşti memorialişti, mari şi mici, care să le salveze printr-un discurs nostalgic şi colorat, înţesat de anecdote. Ei nu lasă timpul să moară şi împiedică istoria nescrisă să se risipească în insignificanţa ei. Citindu-i, observi că Bucureştiul era, la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, un oraş petrecăreţ şi un oraş cultural în plină efervescenţă. Literatura se împăca bine cu comerţul (dovadă: I.L. Caragiale şi Gherea), scriitorii moldo-valahi se iubeau şi se detestau, ca şi azi, nimeni – întocmai ca şi acum – nu putea trăi din ceea ce scrie, boema era în floare, iar cafenelele deveniseră încă de atunci „locuri de muncă” pentru poeţi şi jurnalişti.

Sunt şi lucruri care interesează într-un mod mai direct istoria literară. Vasile Voiculescu reconstituie biografia colegului său de liceu, Mitică Buzău, nu altul decât viitorul scriitor Urmuz, un precursor al suprarealismului. Informaţiile sunt de prima mână şi portretul făcut de poet este admirabil. Mitică este un băiat negricios şi firav, zeflemitor, „drăcos până la geniu”, pus mereu pe farse. Fiul unui medic cult, Urmuz era un strălucit muzician – zice Voiculescu – admira pe Beethoven şi se interesa de metafizică. Temele lui predilecte de discuţie sunt Dumnezeu, lumea şi sufletul. Îi place, de asemenea, să picteze, iar mai târziu, în clasele superioare de liceu, îşi uimeşte colegii prin scrierile lui ciudate, burleşti, condensate şi reci. Cuvântul din urmă revine des în comunicarea lui Vasile Voiculescu şi el sugerează ceea ce comentatorii au numit absurdul calculat din textele urmuziene. […]

Asemenea evocări plac totdeauna pentru că reproduc chipurile a două personalităţi care se privesc şi se confruntă. Ne interesează, desigur, ceea ce mărturiseşte un mare poet religios (Vasile Voiculescu) despre ciudatul şi neliniştitul Urmuz, dar ne interesează, în acelaşi timp, ce gândeşte şi cum gândeşte mărturisitorul… Un discurs vorbit transformat, acum, într-o scriitură plină de farmec şi de bunătate.

Pline de miez şi bune creatoare de atmosferă de epocă mi se par amintirile uitatului, azi, N. Petraşcu (1859-1944) despre Alecsandri şi Duiliu Zamfirescu. Fratele marelui pictor G. Petraşcu este autorul unui roman neinspirat, „Marian Gelea”, şi critic literar destul de activ, dar inconsistent, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Ca memorialist este însă notabil şi confesiunile cuprinse în volumul citat întăresc această idee. El îşi învinge din loc în loc evlavia (care în memorialistică oboseşte şi descurajează pe cititor) pentru a face portete mai obiective şi, prin aceasta, mai pregnante. Gh. Tăutu vizitează, la Paris, pe Bergson şi relatează fără umor scena. Frazele poetului Dimitrie Anghel dă amănunte despre viaţa de familie, la moşia Corneşti de lângă Iaşi, şi amănuntele se reţin. […]

Primul volum din „Vocile memoriei” este o carte încântătoare şi, dacă termenul nu este total desuet, pot spune că este şi o carte instructivă pentru cine vrea să cunoască viaţa culturală românească de altădată prin (şi din) confesiunile celor care au trăit-o. Este, repet, o iniţiativă bună şi sper din tot sufletul ca autorii ei s-o ducă la capăt. Adică până aproape de zilele noastre. În fond, ei redau literaturii subiective româneşti o parte care, altminteri, s-ar pierde în neant. Transcriu „vocile” şi le dau un corp scriptic, punându-le la îndemâna generaţiilor mai noi. O operaţie şi o metamorfoză ce ar merita să fie studiate separat: ce se întâmplă cu un discurs oral (care utilizează atâtea mijloace de seducţie: de la variaţia glasului la „tăcerile” semnificative dintre cuvinte!) atunci când este transpus în alt registru (scriptic), devine, cu alte cuvinte, un text, „o scriitură”? O temă deschisă de reflecţie. Ce pot spune e că primii conferenţiari ai radioului bucureştean ştiau să comunice pentru că aveau ce să comunice şi îşi construiau bine discursurile pentru că gândeau bine.

1999-06-03 (Curentul)