Vasile Ionescu. Un nume românesc printre altele, un nume din categoria celor de care, aparent, istoria se dispensează, lăsându-le în seama cărţilor de telefon. Un astfel de Vasile Ionescu a fost directorul Radioului românesc în două rânduri (14 august 1940-6 octombrie acelaşi an şi 22 ianuarie 1941 – 19 iunie 1945). Ameninţat cu moartea de legionari, el va fi destituit şi închis ulterior de către comunişti.

Fiu al unui fost director de personal din Direcţia Generală a P.T.T., Vasile Ionescu- ale cărui memorii se află în manuscris astăzi în instituţia de pe strada Berhelot, urmând ca Editura Casa Radio să le publice în volum – era, în toamna anului 1916, elev în penultimul an de liceu.

Curprins şi el de entuziasmul cu care ţara primise vestea intrării în Marele Război, Vasile Ionescu a plecat voluntar pe frontul din Moldova. Destinul îl va conduce către Şcoala Militară de Infanterie din Botoşani. Rămas în cadrele armatei şi după demobilizarea generală din 1921, personajul nostru începe în paralel studiile juridice la Facultatea de Drept din Bucureşti (o va absolvi în 1924). În toamna lui 1929, îşi începe cariera civilă în calitate de avocat la Ministerul Domeniilor şi, aproape simultan, devine primul avocat al tinerei Societăţi Române de Radiodifuziune (ce patrona, pe 1 noiembrie acel an, inaugurarea postului Radio Bucureşti). Disciplinat şi corect, beneficiind de legenda unui trecut meritoriu, Vasile Ionescu a urcat repede treptele ierarhiei în instituţie, ajungând în septembrie 1935 subdirector general al SRR. Om al sistemului prin datul sorţii, Vasile Ionescu a avut câteva întâlniri cu regele Carol al II-lea (cum urma să aibă şi cu mareşalul Antonescu, şi cu regele Mihai I). Fără a fi un disident politic anticarlist, Vasile Ionescu a fost înainte de orice omul moderaţiei. Epoca era înşelătoare. În iunie 1940, Carol al II-lea era în culmea gloriei sale; bilanţul celor 10 ani de domnie culegea omagii de la cele mai cunoscute condeie ale intectualităţii române, iar peste doar trei luni, acelaşi rege părăsea ţara în grabă, lăsând-o cu frontierele din est şi din vest mutilate, cu moralul la pământ şi cu mândria rănită de moarte. Director general al Societăţii de Radio, aşadar, din 14 august 1940, Vasile Ionescu va fi şi el parte din acest calvar colectiv: în chiar această calitate a sa, el a fost martor direct la episodul memorabil al abdicării regelui şi al depunerii puterii executive în mâinile generalului Antonescu, pe 6 septembrie 1940.

Şi am ajuns, după această prezentare obligatorie, la subiectul noastru. Este ziua de 21 septembrie 1939, zi caldă de toamnă bucureşteană, prin nimic anunţând catastrofa pe cale a se petrece. În jurul orei 13.30, Armand Călinescu – primul ministru al ţării – cade ucis sub gloanţele unei echipe legionare, pe una dintre principalele artere ale oraşului, nu departe de cartierul palatului regal. Încă sub febra crimei – văzută de ei ca o răzbunare a Căpitanului Codreanu, ucis relativ recent din raţiuni de stat - , legionarii vin spre Radio şi pătrund cu uşurinţă în sediu, cu intenţia de a anunţa ţării – ca pe o victorie – pedepsirea primului-ministru. În acea după-amiază, Vasile Ionescu era în sediu, în biroul său de director adjunct. Când a auzit ceva zarvă, era deja târziu: legionarii intraseră în instituţie; cu greu ei vor fi în cele din urmă dezarmaţi şi predaţi poliţiei, inclusiv prin curajul lui Vasile Ionescu.

Dar cum intraseră legionarii în Radio? Mult mai banal decât s-ar crede. Traşi la faţă, tăcuţi şi îmbrăcaţi în negru, ei fuseseră confundaţi la poartă cu o formaţie de muzicanţi ce tocmai trebuia să sosească, în vederea unui program artistic al postului. Când s-a înţeles confuzia, răul aproape se consumase.

Altfel spus: şi în societatea românească răul se poate infiltra sub cele mai banale forme, iar sunetul armei îşi află complice – de exemplu – într-o altfel banală aşteptare a viorii.

2001-11-09 (Ziarul de duminică)