Valentin Protopopescu :
[…] La fel ca şi indivizii, la fel ca şi comunităţile omeneşti, instituţiile îşi au propria memorie. Identitatea lor se vede perpetuată doar sub condiţia conservării amintirilor. Câtă zestre mnezică, tot atâta verosimilitate şi coerenţă a tradiţiei. De aceea, instrumentele puse în slujba păstrării năzuitei identităţi primesc o însemnătate specială. […]

Iată un caz de salvare a memoriei prin consemnare. Anul trecut, scriitorul şi radiofonistul Titus Vîjeu, gândindu-se că instituţia radioului public merită un asemenea însemn pe răbojul timpului, a publicat la Editura Casa Radio din Bucureşti o carte, Scripta manent. Ghidul biobibliografic al scriitorilor din Radio. După cum indică şi titlul, autorul, ştiind prea bine că vorbele rostite pe unde hertziene, oricât de spectaculoase ar fi, se pierd, s-a grăbit să consemneze date, amintiri şi aprecieri în marginea cărţilor scrise de acei jurnalişti radiofonici care s-au manifestat care s-au manifestat şi în calitate de scriitori, dar şi să adune mărturii şi informaţii despre oamenii de cultură, mai mari ori mai mărunţi, care au colaborat de-a lungul vremii cu radioul public. Mărturisesc că nu credeam posibilă o lucrare de asemenea anvergură, oricum, nu una scrisă de un singur om şi nu într-un timp foarte scurt. Titus Vîjeu a ţinut să mă contrazică – şi a făcut-o radical. El a trecut în revistă cu o acribie remarcabilă toate sursele care, mai mult sau mai puţin, erau în măsură a lămuri un aspect, un episod sau chiar o întreagă perspectivă ţinând de un jurnalist, comentator, scriitor, filosof, om de teatru, istoric ori savant care s-a ilustrat şi în calitate de radiofonist. Fireşte, este vorba, repet, despre acei oameni care au activat, vremelnic sau permanent, în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Însă Titus Vîjeu nu s-a mulţumit doar cu condiţia de consemnator pasiv. Era şi prea legat afectiv de instituţie, aşa că paginile sale nu prea ţin de specia totuşi seacă a unui dicţionar de autori. Dimpotrivă, talentul lui de portretist, umorul fin şi spiritul polemic se văd pretutindeni în Scripta manent. Cartea se citeşte uşor, fiind mai curând o antologie de efigii decât o banală înseriere a unor fişe de autori. Oricum, în urma impresionantului travaliu asumat de Titus Vîjeu a rezultat un excelent instrument de cunoaştere a istoriei venerabilei instituţii (la 1 noiembrie SRR „a împlinit” 77 de ani!), prin intermediul biografiei şi bibliografiei „scriitorilor” acesteia.

Natural că un asemenea anvergură nu a întârziat să trezească (poate) legitime suspiciuni. De pildă, nu este cumva şi hilar, şi nedrept ca alături de Victor Eftimiu să stea Ilie Dobre ori lui Adrian Maniu să-i fie alăturat Alexandru Mironov? Pe urmă, oare câte concesii se pot face vremelnicilor conducători (mai precis, administratorilor) instituţiei Radioului public? Adică: dacă aceştia au semnat şi câte o carte, este legitim să fie incluşi într-un astfel de ghid? Asemenea interogaţii sunt logice şi… necesare. Autorul volumului Scripta manent, Titus Vîjeu, a răspuns însă indirect la aceste contestaţii, căci criteriul său de alcătuire a Ghidului biobibliografic a fost cel al… semnăturii pe o copertă de carte. Respectiv faptul de a fi semnatar al unor texte transformate în volum. Titus Vîjeu nu a propus ierarhii valorice, ci a inventariat autori. Apoi, de pildă, dacă Dragoş Şeuleanu se regăseşte printre „textierii” indexaţi de autor, acest lucru respectă întru totul criteriul enunţat mai sus, căci Şeuleanu a realizat alături de Carmen Dimitriu o sumă de interviuri cu înaltul prelat Antonie Plămădeală adunate în volum. În discuţie nu este calitatea morală sau competenţa managerială a fostului PDG al radioului public, ci statutul său de autor, de jurnalist, de semnatar de texte.

Prin urmare, proiectul lui Titus Vîjeu, ca şi pariul său, mi se par viabile şi bine venite. În fond, graţie efortului său, ceva semnificativ din „refulatul” SRR-ului a ieşit din ascunderea uitării inconştiente şi a prins viaţă, ca o oglindă cu ape clare. Nu e deloc puţin lucru, mai ales astăzi, când uitarea a devenit simptomul artei de a supravieţui.

2005-12-22 (Cultura, anul II, nr.4)