Peste tot ce înseamnă studii eminesciene s-a întins pustiul. Cercetătorii mai de seamă au murit, alţii sunt bătrîni şi obosiţi, alţii, după o încercare mai mult sau mai puţin meritorie, s-au îndreptat către altceva. Pe tineri aceste studii nu-i atrag.“

De puţine ori simt nevoia să încep prezentarea unei cărţii cu un citat desprins din altă carte. Petru Creţia scria cuvintele de mai sus cu şase ani în urmă, în deschiderea unei cărţi fermecătoare şi întrucîtva triste – Testamentul unui eminescolog. În cuprinsul acestei cronici voi cita de mai multe ori fragmente din Testament.

La sfîrşitul anului trecut, Casa Radio a editat o carte-obiect. Un audiobook: Mihai Eminescu – Poeme necunoscute. Titlul – aş spune de la bun început – e unul senzaţional. Citit, recitit, interpretat, reinterpretat, adulat, blasfemiat – au zis unii, mai poate exista un Eminescu necunoscut? Cu siguranţă da şi afirmaţia aceasta e în primul rînd una teoretică. O carte citită de o mie de oameni devine o mie de cărţi, spunea Emerson. Fiecare relectură e descoperirea unui text necunoscut. Constatarea rămîne valabilă oricît de clasic ar fi autorul citit, oricît de tocit-clişeizate căile de acces la opera lui. Poemele lui Eminescu poartă, vor purta, în orice moment, pentru oricare cititor, surpriza necunoscutului. Lectura lui Eminescu e, în mai mare măsură decît a oricărui alt autor român, una hipnotică. În dublul înţeles al cuvîntului. Dar poemele din volumul editat de Casa Radio sînt necunoscute la modul propriu.

În 1991, în primul număr al revistei Manuscriptum, Petru Creţia publica un ansamblu de cincizeci şi două de poezii eminesciene, dintre care douăzeci şi patru vedeau pentru prima dată lumina tiparului, aceasta la mai bine de o sută de ani de la moartea poetului pe care literatura română a ales să-l socotească centrul canonului. Alte şaisprezece poezii incluse în acel număr din Manuscriptum fuseseră publicate de asemenea ca inedite, în 1989 şi 1990, în paginile diferitelor periodice culturale, unele în România literară. În fine, douăsprezece poezii erau, potrivit terminologiei propuse de Petru Creţia, „reconstituiri şi autonomizări“. Cele douăzeci şi patru de poeme inedite reprezentau cel mai numeros corpus de astfel de texte publicat în ultima jumătate de secol. Din punct de vedere editorial, apariţia acestora era cu siguranţă un eveniment care nu putea trece nebăgat în seamă. Şi totuşi cam aşa s-a întîmplat.

Din textele publicate atunci, Mircea Cărtărescu alege astăzi douăzeci şi trei de poeme pentru audiobook-ul editat de Casa Radio. Prefaţa îi aparţine tot lui Mircea Cărtărescu, rostirea poeziilor înregistrate pe CD, lui Adrian Pintea. Fie şi numai pentru faptul că volumul e un audiobook – specie de carte abia de curînd „inventată“ la noi – el nu poate trece nebăgat în seamă. Şi totuşi cam aşa se întîmplă. Prefaţa scrisă de Mircea Cărtărescu a fost reprodusă, cu două săptămîni în urmă, de Observatorul cultural. Nu ştiu ca apariţia volumului să fi fost semnalată în alt fel în presa culturală. Publicarea acestuia ar putea stîrni însă polemica pentru care numărul din Manuscriptum ar fi fost un prilej încă şi mai potrivit. Mă gîndesc la o polemică teoretică. O polemică din care noi, cititorii lui Eminescu, am ieşi în cîştig.

„Cît ar părea de ciudat – şi mă întorc cu acest citat la Testamentul unui eminescolog –, nici astăzi nu s-ar putea spune exact cîte poezii a scris Eminescu. Multe sunt aşterneri de versuri fără titlu, altele se ascund, abia întrupîndu-se, în dispersiunea aşternerii lor pe hîrtie; altele îşi schimbă atît de profund inspiraţia pe parcursul evoluţiei lor, încît de la un stadiu încolo putem vorbi de naşterea altei poezii: cîteodată aceeaşi inspiraţie duce la două sau mai multe redactări care, deşi înrudite între ele, nu pot fi considerate exact aceeaşi poezie, ci variaţii cvasiautonome pe aceeaşi temă, deci cu greu ar putea fi reduse la statutul de redactări preliminare ale uneia şi aceleiaşi poezii; alteori, sub titluri diverse, autorul încearcă una şi aceeaşi temă care uneori se alcătuieşte ca unitate, alteori nu.“ În frînturile de versuri împrăştiate prin manuscrisele eminesciene filologul „intrus“ Petru Creţia întrezăreşte conturul unor poezii care, la Eminescu, n-au căpătat niciodată formă finală.

Aşa apar şaisprezece noi poeme, „autonomizări“ şi „reconstituiri“. Sînt ele opera lui Eminescu? Sau cea a filologului-editor? Creţia simte nevoia unei precizări: materialul poetic e în întregime al lui Eminescu şi doar organizarea îi aparţine editorului. Libertatea acestuia din urmă nu e însă nelimitată, subiectivitatea lui e supusă unor reguli. Cele două concepte propuse se cuvin explicate aici măcar în linii generale. Prin autonomizare, Petru Creţia înţelege acordarea de statut autonom unor texte pe care Perpessicius l-a socotit o simplă versiune anterioară a unor poezii date ca forme finale în ediţia sa. E cazul, de pildă, al Odei către Napoleon, mult prea diferită de Oda (în metru antic) pentru a-i putea fi subordonată. Comparaţia e cît se poate de convingătoare.

Cel de-al doilea procedeu propus de Creţia, reconstituirea, seamănă cu restaurarea vechilor monumente: „S-a întîmplat prea adesea ca monumente arhitectonice ilustre să fi căzut pradă măcinării veacurilor [...]. Dar monumentul a existat cîndva în structura sa aurorală şi sarcina restauratorului este aceea de a încerca să reconstituie ceva din vechea lui frumuseţe şi putere.“ În alcătuirea poemului Muşatin intră, de exemplu, patru texte diferite, aflate în manuscrise diferite – Ursitorile, Povestea Dochiei şi Ursitorile, Muşatin şi codrul, Dragoş Vodă cel Bătrîn – şi unele elemente din variante. O precizare: doar cinci dintre poeziile publicate de Petru Creţia în Manuscriptum sînt propriu-zis reconstituiri.

Oricît de seducătoare ar fi teoria lui Creţia, oricît de reuşite poeziile astfel alcătuite, procedeul în sine, trebuie spus, ridică probleme teoretice. Aceasta ar fi miza polemicii pe care, cred, ar putea-o prilejui apariţia unui astfel de volum. Cît de legitim, cît de valid teoretic poate fi un asemenea procedeu? Filologia tradiţională îl respinge fără prea mare ezitare. De cealaltă parte, argumentul cel mai puternic în sprijinul procedeului invocat de Petru Creţia îl formulează, postmodern, în prefaţa volumului de acum, Mircea Cărtărescu, atunci cînd compune imaginea unui Eminescu în mod esenţial fragmentar în creaţie „[...] modernitatea lui Eminescu constă tocmai în iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator, acel «neptunic» al postumelor despre care vorbea Ion Negoiţescu în (falsă) opoziţie cu «uranicul» ediţiei Maiorescu.“

A reprezenta construcţia sau a construi reprezentarea unui text rămas în stadiul de potenţialitate? Ar trebui, cred, remarcată în primul rînd imprecizia denumirii şi a descrierii procedeului propus de Creţia. Nu e vorba de un act de re-constituire, de restaurare, ci mai curînd de unul de constituire şi de construire. Starea frînturilor de poezie eminesciană rămase în manuscrise seamănă mai degrabă cu cea a catedralelor medievale neterminate, decît cu soarta monumentelor ruinate. E poate uşor de intuit felul în care ar fi arătat, imposibil însă de ştiut.

2004-10-10 (România literară)