Marius Chivu :
Vă place Blaga? Iată poemul
Risipei se dedă florarul, înregistrat de poet cu câteva luni înainte de a muri:
„Ne-am aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.// De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul./ Orice-nceput se vrea fecund, risipei se dedă Florarul.// Polenul cade peste noi, în preajma galbenei troiene/ alcătuiește-n aur fin.
Pe umeri cade-ne și-n gene.// Ne cade-n gură când vorbim, și-n ochi când nu găsim cuvântul./ Și nu știm ce păreri de rău ne tulbură, pieziș, avântul.// Ne-am aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.// Visând, întrezărim prin doruri - latente-n pulberi aurii -/ păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi.”
„Ecologism ingenuu”
Interzis de comuniști, alături de ceilalți mari poeți moderniști debutați în perioada interbelică, Blaga și-a pierdut dreptul de semnătură, cărțile lui au fost retrase din biblioteci, și-a pierdut postul de profesor de filozofia culturii și a fost nevoit să accepte postul de cercetător cu o jumătate de normă, apoi pe cel de bibliotecar la Universitatea din Cluj.
Între anii 1948 și 1961, nimeni n-a publicat nici un singur rând despre opera lui Blaga, fostul profesor universitar și diplomat, membru al Academiei Române încă din 1937, scriitor propus pentru Premiul Nobel. În anii de interdicție, poetul n-a făcut, în ciuda insistențelor, a privațiunilor și umilințelor de tot felul, niciun compromis ideologic, pentru ca apoi, redescoperit în anii `60-`70, să exercite una dintre cele mai puternice influențe asupra poeziei românești postbelice.
Cele mai multe dintre poemele rostite la Radio fac parte din volumele „Corăbii cu cenușă”, „Cântecul focului” și „Ce aude unicornul”, ultimele trei volume ale poetului, toate publicate însă postum. Sunt poeme marcate de tradiționalism și de spiritualismul creștin (poetul făcuse, de altfel, studii de teologie, iar tatăl lui fusese preot ortodox), majoritatea scrise în rimă și influențate de folclor, cu o mitologie și o simbolistică țărănești. Muzicalitatea de litanie se simte intens în felul în care Blaga își rostește poemele.
Când, în 1957, la Editura ESPLA, apărea antologia „Din lirica universală” tradusă de Blaga, i s-a reproșat „viziunea antirealistă a poeziilor”, lipsa „considerării valorii sociale” dar și selecția „superficială” a poeților traduși. Pe cine tradusese Blaga? Goethe, Schiller, Pușkin, Esenin, Rilke, Blake, Verlaine, Valéry, Stefan George, Garcia Lorca, Allan Poe ș.a. Douăsprezece din poemele acestora sunt rostite de poet pe acest CD-carte.
Astăzi, Blaga (1895-1961) este un poet necitit și care, după influența exercitată asupra poeziei șaizeciste, și-a epuizat forța inspiratorie. (Las' că acum câțiva ani guvernul Adrian Năstase a aprobat construirea unei săli de sport peste cimitirul din Lancrăm unde este îngropat).
În Istoria...” sa, Nicolae Manolescu vorbește despre un „ecologism ingenuu” blagian care ar putea retrezi interesul unora dintre noi. Până una-alta, cum nu există imagini filmate cu poetul, acest CD cu vocea lui rămâne o mărturie emoționantă pentru cei care n-au renunțat cu totul la poezie.
2009-02-25 (Adevărul)
