http://agenda.liternet.ro/articol/13067/Florin-Balotescu/Micro-hermeneutica-de-uz-personal-Varsta-semnului-de-Gellu-Naum.html#

Ori de câte ori trebuie să vorbesc despre un om care îmi place şi care mă însoţeşte în felul acesta permanent, sunt tentat, exact ca acum, să spun platitudini care mi se par pe moment sclipitoare şi, mai grav, să vorbesc de fapt despre mine. Şi cel mai grav, există ameninţarea serioasă de a vorbi la nesfârşit. Încet, încet însă, gravitatea aceasta nu mai e deloc o ameninţare, ea devine naturală pentru că, într-un fel sau altul, intri în starea pe care ai căutat-o şi care, probabil, a fost şi ea naturală cândva. Toate acestea pentru că, la fel ca în seara de 10 martie 2011 (ca şi în preajma ei), când s-a lansat cartea "Vârsta semnului", o carte cu ecou şi cu auz (adică un fel de audiobook eliberat de artificii), o carte cu poeme de Gellu Naum, citite de Gellu Naum, ei bine, într-o astfel de seară mai puţin contează gândurile şi mai mult starea în care ele plutesc. Am fost martorii, s-ar zice, ai unei continuităţi de o strălucitoare frumuseţe, pentru că aşa cum pe 1 decembrie 1947 Lyggia Naum desena "Adevărata întâlnire, Adevărata dragoste", pe 10 martie 2011, biografia post-cotidiană a lui Gellu Naum s-a completat cu "Vârsta semnului".

Am fost întotdeauna surprins de realitatea stratificată observabilă imediat la acest fel de evenimente, realitate care te absoarbe şi care te duce cu gândul nu doar la cercul suprarealiştilor, ci şi la cercul, după cum ştim strâmt, al romanticilor, şi de ce nu la cel al paşoptiştilor, ba chiar mai demult, la alte cercuri aşa de restrânse că erau de fapt un fel de puncte: punctul alchimiştilor, al pitagoreicilor, al primilor oameni de pe pământ, cine vor fi fost ei... Nu doar opera lui Gellu Naum, ci şi locul în care a survenit întâmplarea fericită şi îndelung pregătită a cărţii sale, este, aşa cum scrie Simona Popescu în prefaţa cărţii, o heterotopie. Pereţii aveau pe ei, agăţate cum altfel decât cu fire transparent-invizibile, desenele înrămate, dar mai ales mediumnice pe alocuri sau chiar peste tot, ale Lyggiei şi ale lui Gellu Naum. Un fel de ochi, ochi umbroşi ca unul dintre ochii-medium pictaţi de Paul Păun, ochi care văd şi concep când necolorat, ca în zona teribil interzisă, când colorat, ca în extaz. Nu sunt copilăreşti, cum s-a spus (sau sunt, dar în măsura în care vedem copilăria ca vârsta la care se hotărăsc lucrurile şi se exersează, uneori pentru ultima oară, capacitatea magică a individului), ci foarte precise şi uneori tremurate, pentru că nu ştii dacă poţi spune sau nu ceva despre realitatea care îţi precedă orbirea voluntară. Sunt aceste desene un fel de complement la urechile de auzit ale cărţii-poem editate de Casa Radio; pentru că da, cartea aceasta splendidă, aristocrată, discretă şi tăioasă ca un poet suprarealist are un corp! Un corp alb şi luminos, iar în dreapta şi stânga, adică, unde altfel decât la început şi sfârşit, ea are un fel de coperte-urechi-braţe crepusculare, reprezentate de două compact discuri care conţin, nu compactă, ci inegală, eteroclită, de o volubilă înţelepciune, vocea poetului Gellu Naum, păstrată dintr-o serie de înregistrări dintre 1967 şi 2000.

Gellu Naum nu a fost singurul care s-a auzit - au vorbit, de la dreapta la stânga, Anca Mateescu (moderatoarea discretă a serii şi cea căreia i s-au datorat multe dintre înregistrările convorbirilor cu poetul), Cosmin Ciotloş (care s-a declarat complet captivat de discursul uneori pregnant critico-teoretic, alteori poetic-halucinant), Simona Popescu (care a îngrijit şi prefaţat volumul şi care a vorbit, printre altele, despre cititorul care, necitindu-l pe Gellu Naum, ratează, refuză sau poate ocoleşte legătura cu marea poezie), Sebastian Reichmann (citind cu un ritm personal despre desenele luminiscente ale Lyggiei Naum şi despre un mod de supravieţuire în lumea care uneori, fără să vadă, fără să ştie, îşi pierde sufletul cu ochii în soare, lăsându-se cuprinsă de întuneric), Marieva Ionescu şi Brânduşa Dragomir, tinere scriitoare preocupate atent, personal şi academic, de universul naumian. Iar mai apoi, pentru că în mod fericit s-a aflat acolo, regizorul David Esrig, care a repovestit de undeva, din preajma zonei naumiene cu acces limitat, despre întâlnirea sa iniţială, determinatoare, eruptivă şi nocturn-peripatetică (pentru că cei doi au străbătut o bună bucată din noapte între străzile pe care locuiau, poate întâmplător, poate în numele unui hazard cu serioase şi miraculoase urmări), cu Gellu Naum.

Şi cu toate acestea, cred că această lansare ar fi meritat un cadru, dacă nu mai larg, mult mai intens. Cred că o asemenea apariţie, nu doar de maximă importanţă editorială, ci şi de experiment poetic ţintit şi perfect coerent, cu toate că legat de o zonă lipsită de alfabeturi lămuritoare imediate, este dovada unui curaj extraordinar. Nu ştiu cum se face că efectele de suprafaţă şi adâncime deopotrivă ale avangardelor, au avut întotdeauna un impact major şi o formă nealterată; au părut şi au fost mereu deasupra timpului lor, au avut şi au o ştiinţă poetică de-a dreptul seismică care acţionează ca atare, uneori liniştit şi strălucitor, alteori tăios şi întunecat, ca şi mişcările planetei pe care ne situăm şi care, iată, pe 11 martie 2011, şi-a decis teribile rearanjări tectonice. Gellu Naum avea, ca şi George Bacovia şi Max Blecher, un simţ al simultaneităţii lumii, acela de a percepe nu lumea, ci structura lumii, până la nivelul unei intimităţi moleculare a spaţiului, de a nu avea şi transcrie senzaţii, ci de a recepta sensibil efectele mişcărilor lumii, de a intra în ritmul lumii, ca materia lichidă care se îşi caută refugiul paradisiac într-un fel de vase comunicante, ale lui André Breton, dar nu numai ale lui; aceasta pentru că, scrie Gellu Naum în textul "Despre poezie", "nu mă mir dacă, cu uluitoarea intuiţie care-i este proprie, poezia, cea dintâi, se întoarce cu faţa spre spaţiu şi spre primordialitatea legilor lui. Nu mă mir dacă mişcările elementare ale poeziei devin mişcări de spaţii. Dacă poezia începe să cunoască bucuria şi deznădejdea spaţiului, satisfacţia violenţei lui calme, cercetările ei mi se pare că se îndreaptă spre tangibil, spre dur, spre brut în sensul lui primar al cuvântului. Pivotul ei devine concretul".

Pentru că a venit vorba de concret, aş spune doar atât despre ilustraţiile lui Constantin Popovici, pe lângă faptul că ele se potrivesc fericit (aş zice, cu un cuvânt pierdut printre, de ce nu, picto-poeziile volumului, că se potrivesc la fel ca nişte structuri hemitropice), anume mă duc cu gândul la faptul că problema, dacă e vreuna, nu e că poezia lui Gellu Naum este inaccesibilă, nici că e sau nu e cea mai puternică, ci este ce faci după ea cu ce ai aflat din ea. Poate că o să-ţi vină, tot ca în poemele lui, să fanatizezi gramatica, să asişti la trecerea prin piele sau la trezirea identică şi felurită a fiecăruia din fiecare sau, cine ştie, să zici, ca Gellu Naum, eu în grădini eram, şi (vă repet) zăceam pe brânci lovit cu o bâtă de fiinţe divine.

Este un poet Gellu Naum, poate neaşteptat pentru cei care au făcut imprudenţa să-l asocieze cu vreo structură sau poetică exclusivă, este un poet care vorbea, din 1967, despre crize ale sensibilităţii, despre mutaţia reală care se petrece în poezie, neviabilitatea curentelor ca grupări omogene, despre polarizarea în jurul câtorva apogee, despre concretismul mitic sau baia neîncăpătoare a viselor. Volumul vine să sprijine, sunt tentat să spun că într-un sens aproape filial, structura poetică naumiană anterior cunoscută şi este, indirect, o excelentă pledoarie pentru existenţa concretă şi ea, a unei realităţi poetice, a unui spaţiu poetic şi a unui instinct poetic. Şi, indirect, începi să vezi că există realmente şi un eu poetic, că instanţele textuale sunt şi altele decât acceptăm, că reconsiderarea conceptelor este imperativă, aşa cum imperativă este o critică periodică a mizeriei.

Cred că este important să reţii vocea pe care o auzi prima oară, pentru că ea îţi vorbeşte poate despre o metamorfoză binevoitoare care alternează cu funestul, cum scrie René Char în Lettera amorosa. Vocea poetului te îndeamnă să faci remix poetic din ceea ce ştii sau să mergi diferit, cu altfel de paşi, pentru că oricând poţi atinge iremediabil pelicula vreunei alte dimensiuni. Te învaţă ceva despre legislaţia visului şi a concretului cotidian. Te pune la punct cu o mistică deloc facilă şi complet neaşteptată a prezenţei, dar mai ales a absenţei. Vocea poetului gravitează pentru că ştie. Vocea poetului gravează pentru că poate. Şi uite aşa, vocea poetului face nişte gesturi esenţiale.

2011-03-10 (Agenda LiterNet)