Mircea Cărtărescu :

Editura Casa Radio a lansat recent o carte-CD cu poeme eminesciene „recuperate“ relativ recent (in 1991) din manuscrisele de la Biblioteca Academiei de catre regretatul Petru CRETIA. Textele sint acum retiparite intr-un mic volum insotit de un compact disc, pe care pot fi ascultate in lectura actorului Adrian PINTEA. Ingrijirea editiei ii apartine lui Mircea CÃRTÃRESCU, autor si al unei prefete pe care, cu acordul Editurii Casa Radio, o reproducem in aceste pagini.

Cind le povestesc uneori studentilor mei ca am apucat sa-l vad in copilarie pe Calinescu, ca l-am cunoscut mai tirziu pe Cioculescu, ca am stat de vorba cu Marin Preda si cu Nichita Stanescu pe cind eram eu insumi student, mi se pare intotdeauna ca ma privesc cu neincredere. Si nu pentru ca nu m-ar socoti destul de batrin ca sa fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru ca insesi acele lumi au pentru ei, ca si locuitorii lor, transparenta destramata a irealului. Pentru ei, Nichita Stanescu n-a fost niciodata un om pe care sa-l fi putut cunoaste, ci un fel de abstractie: un nume, o fotografie, citeva versuri, o legenda. Este aproape un soc pentru mintea unui om tinar ideea ca ar fi putut merge pe strada alaturi de Arghezi sau de Sadoveanu, ca ar fi putut minca in acelasi birt cu Caragiale. Ca toti oamenii acestia care azi sint carti au fost odata concreti, corporali, si ca si-au trait vietile cu aceleasi probleme de toate felurile, cu necazuri marunte si griji meschine, dar si cu bunatate, talent, geniu uneori. A vorbi despre ei familiar stirneste aceeasi uimire pe care trebuie sa fi trait-o iudeii, in exodul lor, vazind cum Moise vorbea zilnic, la usa cortului intilnirii, cu Dumnezeu, „asa cum vorbeste un om cu prietenul sau“.

Sint sigur ca pentru multi scriitori, artisti si ginditori scufundarea in uitare ar fi fost de preferat acestei decorporalizari, acestei spectralizari a fiintei lor, care, departe de a-i reduce la esenta vietii lor, adesea, rastalmacind-o, le-o tradeaza. Cit de mult si-a dorit Eminescu intrarea in „vecinicul repaos“! Si cit de imposibila a devenit pentru el stingerea eterna! De cita stridenta, de cit neadevar au fost acoperite viata si scrisul lui, in straturi succesive de neintelegere, idealizare, mitizare, mumificare in cele din urma in citeva formule ale limbajului de lemn belferesc. Nici macar cum arata nu mai stim, in pofida (sau tocmai din cauza) celor citeva poze ramase de la el. Daca l-am intilni azi pe strada, cei mai multi dintre noi pur si simplu nu l-am recunoaste, asa cum nu-l recunoastem in banalitatea omenesc-prea-omeneasca a corespondentei cu Veronica.

Faptul ca nu l-am putut vedea niciodata, ca nu am o imagine coerenta a lui, ca nu stiu cum arata fata lui (cind nu poza minute-n sir, rigid, in fata primitivului aparat cu placi de sticla acoperite cu azotat de argint, asteptind sa rabufneasca flacara de magneziu), ca nu-i pot auzi vocea (desi avea douazeci si sapte de ani cind a fost inventat fonograful) constituie una dintre cele mai mari frustrari ale mele. Foarte, foarte mult mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, chiar asa, „cum vorbeste un om cu prietenul sau“. Cum insa timpul, in urma lui, a crescut, intunecindu-mi-l, nu-mi ramine decit sa resping, macar, ceea ce mi se vinde astazi drept Eminescu, statuile care nu-i seamana, frazele in care nu s-ar recunoaste, mormintul bogat si flamurile, si sa incerc recuperarea a ceva din framintarile lui, din grandoarea mintii lui, din magia artei lui citind pur si simplu (iar in cazul acestui disc, ascultind pur si simplu) versurile pe care el le-a scris, nu ca sa fie daltuite in marmura nepieritoare, ci ca sa ramina obscure (pentru totdeauna, credea el, alaturi de Vergilius si de Kafka) in caiete ieftine, cu pagini umplute in toate directiile de strofe si desene in cerneala, acum aproape de nedescifrat.

Cineva care n-a scris niciodata poezie (decit asa, in calitate de roman sau, cum spune cintecul, de om) ar putea avea dificultati in imaginarea a ce inseamna, de fapt, o opera poetica. Imaginea comuna a scriitorului (sau a pictorului, muzicianului etc.), asa cum apare in biografiile romantate, in filme sau chiar in enciclopedii – in treacat fie spus, Encarta nu-i dedica nici un articol lui Eminescu – este aproape intotdeauna de o falsitate frapanta. Acolo scriitorii par sa aiba undeva in ei, de la-nceput, intreaga lor opera, deja incheiata, din care extrag, din cind in cind, in admiratia tuturor celorlalte personaje (care nu fac decit sa graviteze in jurul lui), texte sau arii sau picturi celebre. Toti ceilalti sint preocupati exclusiv de el si de soarta lui, ca si cind ar fi stiut de pe-atunci cu ce titan au de-a face. In realitate, artistii au fost de obicei fiinte retrase si care n-au stirnit interes public – cit de periferici sint „marii clasici“ in faimosul tablou al Junimii! –, iar scrisul lor, atit de crud pe atunci, n-a devenit decit mult mai tirziu al lor. Au trebuit sa treaca treizeci de ani de la moartea sa pentru ca Eminescu sa devina cu adevarat Eminescu. Imaginea operei unui artist este la rindul ei cel putin gresita in imaginatia omului comun.

Ea nu este, cum crede el, un cumul de obiecte (poeme, romane, simfonii, picturi), ci un proces, o bijbiire in toate directiile, o pisla aleatorie de reminiscente, teme si subiecte, dar mai ales de fragmente incilcite unele-n altele, o harta cerebrala a celui care scrie si care evolueaza in timp atit de mult, incit uneori tinarul artist e mai deosebit de el insusi la maturitate decit doi artisti diferiti intre ei... Operele intregi, finisate, sint zonele iluminate ale acestui proces de cautare totala – mistica, stiintifica, filozofica, erotica, bahica si de toate celelalte feluri imaginabile –, cautare fara sa stii ce cauti, dar cu sentimentul coplesitor, citeodata, ca in sfirsit ai gasit. Nu exista nici un vers pe care sa-l fi stiut inainte de a-l fi scris, desi, intr-un fel incriptat si obscur, el inmugurise de mult in tine. Textele concrete, frumos aranjate in paginile cartilor, sint doar semnele de suprafata ale acestor procese fragmentare si contradictorii care alcatuiesc viata poeziei, asa cum din miceliul subteran cresc cupolele exterioare incarcate de spori.

Putine documente dau mai acut seama de procesele labirintice, moi, orbecaitoare, dibuitoare ale creatiei decit caietele lui Eminescu. Poetul purta cu sine intr-un faimos cufar, oriunde se intimpla sa se mute, teancul mereu mai voluminos a ceea ce, pina la urma, formeaza un urias manuscris continuu, asemenea Jurnalului lui Kafka din care-au fost mai tirziu decupate, mai mult sau mai putin arbitrar, romanele, povestirile si aforismele. Haotic, eteroclit, inegal, stralucind totusi de acea lumina de dincolo de talent si inteligenta a unei minti superioare, teancul de caiete s-ar fi ratacit totusi, s-ar fi dezmembrat si s-ar fi pierdut ca atitea alte arhive personale daca, printr-un lent proces de consensualizare si mitificare, Eminescu n-ar fi devenit in cele din urma Eminescu.

Dar metamorfoza bietului ziarist boem si sarac, atins in floarea virstei de nebunie, in poet national si geniu atotcuprinzator a produs printre admiratorii sai post-mortem o fervoare putin obisnuita. Nicolae Iorga a fost, la inceputul noului secol, unul dintre cei care au cerut ca fiecare rind al marelui poet sa fie tiparit, indiferent de relevanta lui literara. Ramine controversata pina in ziua de azi (fapt vizibil o data cu publicarea in doua etape a corespondentei poetului cu Veronica Micle) ideea publicarii integrale a tot ce a ramas scris – recte, inclusiv socoteli de toate zilele, caiete de scoala, note de la spalatorii, bilete intime – de la poet, lucruri care de multe ori nu difera de paraphernalia oricarui om obisnuit. Trecind insa peste atitudinea pioasa si ideologia nationala aferente, dezvoltarea mitului eminescian a atras dupa sine epopeea, nu cu totul incheiata nici pina azi, a publicarii integrale a manuscriselor eminesciene, desigur unul dintre cele mai spectaculoase proiecte culturale ale Romaniei moderne.

Depuse la-nceputul veacului de catre Maiorescu la Academia Romana, manuscrisele lui Eminescu au inceput sa fie cercetate si descifrate in 1933 de catre cel ce avea sa-si lege numele definitiv de marea intreprindere, profesorul, criticul si filologul Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Sub egida Fundatiilor Regale, el a reusit sa publice, intr-un interval de un sfert de veac (1939-1963), cele sase volume ale editiei care-i poarta numele si care constituie pina azi nucleul operei eminesciene tiparite. Metoda sa in netezirea miilor de cute ale textului revarsat pe tot atitea pagini intr-un flux gestual incandescent a constat in critica extrem de acribioasa a variantelor, in restaurarea fiecarui text in parte si afilierea sa la diverse familii, in ordine cronologica. Fragmente risipite, la mare distanta spatiala si temporala unele de altele, lectiuni contradictorii, facilitate de stergerea slovelor o data cu trecerea vremii, aluviuni textuale eteroclite – note de curs, poezii, grafuri si desene, fragmente de proza neintitulate –, toate acestea au creat mari dificultati cercetatorului. Moartea lui Perpessicius a intrerupt proiectul pentru aproape o decada. Abia in 1976 el a fost reluat printr-un joint venture al Academiei si Muzeului literaturii romane, la initiativa directorului acestuia din urma, Al. Oprea.

Prin urmare, proiectul a continuat pe urmele lui Perpessicius, fiind publicate alte zece volume intr-un interval relativ scurt de timp: 1977-1994. Cei doi cercetatori care si-au luat aceasta sarcina extenuanta au fost istoricul literar D. Vatamaniuc, bun cunoscator al epocii lui Eminescu, si filologul Petru Cretia, ajutati de o echipa fluctuanta de cercetatori. Aparitia, in 1994, a volumului al XVI-lea (Corespondenta si documente) al Operelor lui Eminescu incheie, prin urmare, o munca de jumatate de secol. Dar este aceasta munca incheiata cu adevarat? Poate ca nimeni nu si-a pus mai des si mai acut aceasta intrebare decit regretatul om de cultura Petru Cretia, participant activ la monumentala editie. In deschiderea ultimei sale carti, Testamentul unui eminescolog, publicata postum la Editura Humanitas in 1998, Petru Cretia scrie: „Si abia incheierea lucrarilor a fost in masura sa dea perspectiva de ansamblu asupra editarii integrale a lui Eminescu si sa puna in lumina nu putinele scaderi a ceea ce a facut atit Perpessicius cit si noi. Intreaga editie trebuie regindita temeinic si apoi reluata. Cind si de cine n-as putea sa spun“. Una dintre directiile perfectibilitatii Operelor consta in regindirea lor in lumina noilor metode de lucru, a noilor cai de stabilire a variantelor si a cronologiei. Cealalta, de un interes poate cu mult mai mare, priveste descoperirea unor texte eminesciene complet inedite sau reconstruirea altora din fragmente pina acum niciodata puse in relatie. Petru Cretia si-a adus si aici o contributie esentiala, cea mai importanta, de fapt, din ultimii ani, alaturi poate doar de editarea inca unui pachet din corespondenta poetului. Numarul 1 (82) din 1991 al revistei „Manuscriptum” (condusa de acelasi Petru Cretia) a fost un numar special dedicat in intregime publicarii unor poezii inedite eminesciene. „Si nu este vorba“ – arata, entuziast, Cretia – „de niste ramasite de ordin secundar, adiacent ori documentar, ci, in cele mai multe cazuri, de mare poezie.“ Considerat „cel mai insemnat act editorial de dupa Maiorescu, Calinescu si Perpessicius“, evenimentul a avut un rasunet extraordinar.

Merita sa insistam asupra materialului cuprins in paginile acestui numar al revistei Manuscriptum nu numai pentru ca intr-adevar poemele eminesciene cuprinse aici sint, mai toate, de inalta valoare artistica, ci si pentru ca auditorul (si cititorul) cartii audio de fata are prilejul sa le citeasca integral in continuare cu propriii sai ochi si sa le asculte (aproape integral) pe compact disc in profunda si nuantata lectura a actorului Adrian Pintea.
Numarul din „Manuscriptum” cuprinde trei sectiuni. In prima sint publicate douazeci si patru de poezii complet inedite, despre a caror existenta in manuscrisele eminesciene nu a avut nimeni cunostinta anterior. A doua sectiune cuprinde inca saisprezece poezii publicate recent, mai ales in 1989 si 1990, in diverse reviste si nereluate in nici un volum. In fine, in ultimul compartiment intilnim douasprezece reconstituiri si autonomizari, dintre care cinci inedite. In total, Petru Cretia ofera in acest numar istoric nu mai putin de cincizeci si doua de poezii necunoscute ale lui Eminescu.

Citind deodata intregul corpus al noilor poezii, am avut surpriza sa nu vad nici o deosebire intre textele celor trei sectiuni. Toate sint de acelasi inalt interes, toate cuprind poeme puternice, indraznete, inventive, de rara frumusete. Am renuntat cu greu la citeva dintre ele pentru editia actuala pe compact disc, si aceasta numai datorita spatiului de inregistrare limitat prin forta lucrurilor.
Pretutindeni este Eminescu, un Eminescu mai proaspat si mai surprinzator, pentru ca netocit inca de citiri si recitiri, talmaciri si rastalmaciri, atasari artificiale la diverse doctrine si ideologii. De la ebose la texte elaborate, de la variante la frinturi aleatorii, poemele curg ca un singur Carmen Saeculare din organe sfarimate, necesar si programatic sfarimate. Caci modernitatea lui Eminescu consta tocmai din iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator, acel „neptunic“ al postumelor despre care vorbea Ion Negoitescu in (falsa) opozitie cu „uranicul“ editiei Maiorescu. In realitate, tot Eminescu, antume si postume, poezie si proza, viata si opera, sta sub semnul iregularului, in care Hocke vedea intruparea si expresia cea mai puternica a acelui Homo Europaeus aflat sub zodie manierista.

Ajunge sa-l citesti pe poet ca sa-ti dai seama cit de strimt e, in definirea atitudinii si a mijloacelor lui, conceptul de romantism – chiar si in mai nobila sa varianta de romantism de tip german sau High Romanticism. Fara-ndoiala ca exista in opera sa romantism, dar mai ales unul tipologic, manifestat prin expansiunea fara limite a eului. Dar trebuie sa fii orb sa nu observi, venind dintr-o mult mai adinca traditie, dantescul si shakespearianismul poeziei eminesciene, fascinatia lui pentru peisaje grandioase si onirice ca-n Altdorfer, pentru sonoritati miltoniene. Un epos sfarimat, ruinele stranii ale unei mari viziuni, vedutele, carcerele si capriciile unei lumi scufundate („Lume ce gindea in basme si vorbea in poezii…“) – toate acestea nu reprezinta esecul lui Eminescu, nedesavirsirea lui, ci triumful modernitatii lui. O opera grandioasa si abstrusa, sub semnul aceluiasi Alighieri, mai incercase pe plaiurile dimbovitene Heliade, dar cu putine sclipiri intre detritusuri bizare. Putini isi dau seama cit de heliadesc este Eminescu.

Aceleasi proiecte nerezonabile, aceeasi dezlantuita creativitate intr-o limba inca vie, care inca permitea torsionari sublim-ridicole de morfologie si sintaxa, aceleasi influente pre-romantice si pre-clasice, ale batrinei poezii europene. Diferenta dintre ei nu tine de tipologie, nici de maturitatea limbii literare a epocilor in care au trait, ci de forta creatoare individuala, mimetica si risipita la Heliade, profund personala, concentrata de lentilele unei viziuni inalte la Eminescu.
Am dorit sa dau acestui disc chiar aspectul de Carmen Saeculare dezmembrat, de tisniri iregulare ale unei poezii in continua emergenta. Am risipit, ca un simbol al fragmentarismului eminescian, melancolicul si melodiosul poem al florilor (de cring, de tei, de stinci...), ce-ar fi putut fi scris de congenerul Verlaine, in toata substanta sonora, ca un laitmotiv necesar. Am renuntat la titluri (oricum arbitrare, date de autorii editiei si nu de poet) pentru fluenta arhitextului care curge pe disc.

Sint dificil de ales niste highlights in stralucirea generala a textelor, in care poetul e deodata renascentist, manierist, barochist, romantic si, prin viziunea care unifica toate aceste cai, modern, modern in toata puterea cuvintului. Cu toate acestea, as spune ca fragmentele care mie mi-au spus cel mai mult sint extraordinarele variante initiale ale marilor poeme Vis, Oda in metru antic (initial Oda catre Napoleon) si Luceafarul (discursul Demiurgului). Tot restul e insa tulburator.
Inchei spunind ca acest disc nu are in nici un fel vocatia de a fi doar cumparat de scoli sau de alte institutii ca material didactic si de a fi pina la urma uitat in dulapuri prafuite. Nu veti afla in el un instrument de lucru, o editie critica, stiintifica. Nu traieste pe pistele lui argintii un poet „national“, „important“, oficializat si osificat. Nu veti auzi aici o voce istoricizata. Sansa acestei editii este sa fie ascultata si citita de placere, sa adaposteasca un poet viu, care poate fi inca receptat cu pasiune. Eminescu merita din plin aceasta sansa, care i s-a oferit atit de rar in ultima vreme. Caci, in definitiv, citind un poet, cautam intotdeauna un om pe care sa-l putem intelege si iubi.

2004-03-02 (Observatorul Cultural)