Răzvan Voncu : Perpessicius, Cărţi noi. Cronici radiofonice. 1929-1947, ediţie critică, note şi variante de Sanda Râpeanu şi Valeriu Râpeanu, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2015, 969 pag.

Pentru românul dintre cele două războaie mondiale care nu citea cărţi, criticul literar prin excelenţă nu era nici E. Lovinescu, nici G. Ibrăileanu, nici Pompiliu Constantinescu, nici G. Călinescu. Ci Perpessicius.

Şi aceasta, deoarece, cum aflăm din masiva ediţie Cărţi noi. Cronici radiofonice. 1929-1947, începând din 29 martie/ 7 aprilie 1929 şi până în 4 ianuarie 1939, cronicarul literar al Radio România a fost Perpessicius. La cinci luni de la prima emisie a postului (ce are loc la 1 noiembrie 1928), criticul îşi începe şirul apariţiilor regulate la microfon, inaugurând, astfel, şi un nou gen literar: cronica radiofonică. Nici unul dintre critici nu l-a egalat, ulterior, nici ca număr de prezenţe, nici ca regularitate, Perpessicius fiind, cum am spune astăzi, titularul indiscutabil al rubricii. Săptămânal sau, câteodată, la două săptămâni (cu unele, rare, sincope), el le-a vorbit ascultătorilor despre cărţile româneşti nou-apărute. Între 1934 şi 1937, Perpessicius a făcut cronică literară numai la radio, amănunt care vorbeşte de la sine despre devotamentul criticului faţă de noua instituţie şi, totodată, faţă de noul gen literar. Doar dictaturile l-au îndepărtat de microfon, între 1939- 1944 şi, mai ales, după 1947. Nici atunci, însă, în totalitate, Perpessicius revenind cu emisiuni sporadice, în 1941-1942, respectiv, între 1954 şi 1970.

Pentru cei de azi, pentru care radioul nu mai este (vai!) decât un fundal sonor indistinct în câte un local sau în taxi, semnificaţia rândurilor de mai înainte nu e deloc limpede. Trebuie, prin urmare, să adaug că apariţia, în viaţa publică românească, a radioului a avut un efect comparabil cu cel pe care îl au azi noile tehnologii de comunicare. România nu a fost printre primele ţări care au introdus un serviciu public de radiodifuziune, dar nici printre ultimele. Intuind potenţialul noului mijloc de informare în masă – singurul care, după Marea Unire, putea să creeze un spaţiu mediatic naţional –, profesorul Dragomir Hurmuzescu, primul preşedinte al Radiodifuziunii, a reuşit să convingă guvernele din anii ’30 să investească în infrastructură, de la antene şi centre de emisie şi până la o fabrică de aparate de radio. Radioul s-a dezvoltat rapid şi se poate spune că, într-o ţară care avea încă destule decalaje de infrastructură faţă de Europa civilizată, noua instituţie s-a extins remarcabil. Radioul a pătruns în toate regiunile ţării, în toate straturile sociale, la oraş ca şi la ţară. Popularitatea sa era imensă şi ea s-a răsfrânt şi asupra celor care, de la microfon, îi dădeau viaţă.

De aceea, e momentul să începem să acceptăm faptul că gustul public modern nu s-a format numai în paginile revistelor literare, ale cărţilor şi în amfiteatrele facultăţilor de Litere. Pentru cititorul obişnuit – acela care citea, să zicem, romanele lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, dar nu şi revista „Sburătorul” –, criticul epocii nu a fost E. Lovinescu, de care afla sporadic, în gazete, din scurtele comunicate ale şedinţelor Cenaclului „Sburătorul”. Ci cel pe care îl auzea, săptămânal, la radio, instituţie media care avea autoritate, răspândire şi prestigiul noutăţii.

Ediţia îngrijită de Sanda Râpeanu şi Valeriu Râpeanu este o ediţie critică a textelor citite de Perpessicius la Radio şi, concomitent, prin completările şi precizările aduse, un pas înainte către o viitoare ediţie critică a operei sale. Ea umple, în acelaşi timp, un gol, căci numai cronicile radiofonice din perioada 1934-1937 au fost reluate în cuprinsul ediţiei de Opere în 12 volume, apărute între 1966-1983, iar dintre cele anterioare anului 1934, doar unele au intrat în sumarul celor 5 volume de Menţiuni critice (1928- 1946). Unele texte, chiar, nu mai existau în arhiva Radioului şi au trebuit descifrate după manuscrise, iar altele nu au putut fi, din păcate, identificate, Programul radio menţionând numai emisiunea, fără cuprinsul ei. Acolo unde s-a păstrat dactilograma emisiunii, ediţia a comparat versiunea radio cu manuscrisul, precizând diferenţele, care nu sunt numai stilistice, ci şi de nuanţe ale evaluării critice.

Înainte de a vorbi despre Perpessicius ca om de radio, trebuie spus că prezenţa sa la microfon nu a fost întâmplătoare. După cum arată Valeriu Râpeanu în studiul introductiv, diriguitorii Radiodifuziunii au alcătuit, de la bun început, o echipă de colaboratori culturali, din care mai făceau parte Nicolae Iorga (conferenţiar „enciclopedist”), Emanoil Ciomac (cronicar muzical), Ion Marin Sadoveanu (cronicar dramatic), Romulus Seişanu (comentator de politică externă) şi Ion Simionescu (realizatorul emisiunilor de cunoştinţe practice). O echipă, indiscutabil, competentă, dar conservatoare ca orientare culturală, şi în care Perpessicius însuşi venea recomandat de colaborarea la ziarul „Cuvântul”, de sub autoritatea ideologică a lui Nae Ionescu.

Prezenţa simbolică a lui Nicolae Iorga în fruntea echipei ne lămureşte şi de ce Perpessicius a fost cel ales să ţină cronica literară, iar nu Lovinescu sau vreunul dintre criticii lovinescieni. Contextul conservator, dominat de personalitatea genială, dar antimodernă, a „titanului de la Văleni”, şi imperativul culturalizării, după care se ghida radioul public, explică, la fel de mult ca personalitatea critică a lui Perpessicius, amenitatea care acoperă cronicile sale. Amenitate care reprezintă şi principalul reproş ce-i este adresat.

În acelaşi timp, dincolo de aparenta amenitate indistinctă, se străvăd, cu ajutorul prezentei ediţii, şi câteva straturi de tactici critice, care modulează discursul lui Perpessicius. Urmărind, prin intermediul notelor de la finalul ediţiei, textele care au intrat în volumele de Menţiuni critice şi cele care au rămas doar rostite la radio, putem reconstitui, de pildă, o interesantă hartă a refuzurilor mascate. Care schimbă, într-o anumită măsură, imaginea de critic exclusiv elogios, cu care a rămas în posteritate. Câteva exemple rapide: 1) din cele trei cronici pe care le citeşte în data de 14 aprilie 1929, doar două (cele dedicate lui Ion Pillat şi, respectiv, C. Kiriţescu) vor fi reproduse în volum; cea dedicată Istoriei literaturii contemporane, a lui E. Lovinescu, nu, semn că Perpessicius avea, ca şi alţii, rezerve faţă de teoria sincronismului; 2) din cele trei cronici difuzate în emisiunea din 18 noiembrie 1929, una singură (la V. Barnoschi, Cărvunarii) va intra şi în carte, E. Lovinescu, cu Mutaţia valorilor estetice, rămânând iar pe dinafară; 3) din emisiunea din 28 aprilie 1930, doar cronicile la Ion Minulescu, Strofe pentru toată lumea, şi Cezar Petrescu – Calea Victoriei şi La Paradis General apar în Menţiuni critice (III), cele despre G. Ibrăileanu, Studii critice, şi D. Chirculescu, Psychologie évolutioniste, nu, dovadă că blândul Perpessicius nu se grăbea nici el să-şi susţină confraţii ş.a.m.d.

Sunt şi multe inedite în volum. Ele nu conţin descoperiri care să modifice profilul critic al lui Perpessicius. Însă întregirea operei este, în sine, salutară, căci ne oferă posibilitatea de a vedea un autor care, pe de-o parte, se ocupă şi de cărţi de idei – nu doar, aşa cum s-a spus, de poeţi mediocri –, iar pe de alta, este un cronicar impenitent al actualităţii literare. Ceea ce contrazice, oarecum, ideea de cărturar rătăcit în critica de întâmpinare.

Ca întreg, ediţia de faţă este cu adevărat o revelaţie. Ea explică – în măsura în care, fie şi empiric, cuantificăm impactul radioului asupra gustului public – rezistenţa împotriva fenomenului modern, într-o ţară a cărei cultură se modernizase rapid şi benefic, şi care adăpostea atâtea fenomene moderne de referinţă, de la romanul de analiză psihologică la avangardă. Dacă, la contextul conservator al echipei de realizatori, din care făcea parte Perpessicius, mai adăugăm şi elementul cenzurii (căci, începând din anii ’30, dactilogramele păstrate în arhiva Radio România încep să poarte diferite vize de difuzare), înţelegem mai bine, cred, de ce curentele tradiţionaliste s-au bucurat, în pofida tuturor contradic- ţiilor care le caracterizau, de o audienţă atât de mare.

2016-08-26 (România literară, nr. 36-37)