Constantin Coroiu : Sub titlul „CĂRŢI NOI, cronici radiofonice 1929-1947”, Editura CASA RADIO a publicat recent o impunătoare ediţie critică a operei de cronicar şi comentator literar la Radio a lui Perpessicius, realizată de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Ediţia, un masiv volum de aproape o mie de pagini format mare, prevăzută cu tot aparatul critic necesar – note, variante, indice de nume – se înscrie în seria MAGISTER a Casei editoriale a Radiodifuziunii, serie inaugurată în 2001 cu „Sfaturile pe întunerec” ale lui Nicolae Iorga, apărute sub îngrijirea aceloraşi eminenţi cercetători şi istorici ai culturii. Este un act restitutiv de o impecabilă ţinută ştiinţifică, prin care se întregeşte imaginea operei unei personalităţi de frunte, dintre cele puţine ce pot fi definite cu sintagma călinesciană: eroi intelectuali. Ediţia e importantă şi din alte puncte de vedere, nu în ultimul rînd pentru că, aşa cum remarcă Valeriu Râpeanu în „Studiul introductiv”, ne oferă o panoramă a culturii şi vieţii literare româneşti dintr-o anumită perioadă a epocii interbelice, despre care Perpessicius credea că este epoca în care s-a scris „cea mai bună, mai variată şi mai originală literatură”. În „Nota asupra ediţiei” se fac precizări deosebit de utile celor ce o vor consulta ca sursă de documentare, precum şi viitorilor biografi sau editori ai operei criticului şi cărturarului care şi-a legat pentru totdeauna numele de cel al lui Eminescu. Sunt de reţinut desigur precizările privind conţinutul şi structura ediţiei: „Începînd cu primul text păstrat în Arhiva SSR şi semnat de Perpessicius, am reprodus toate cronicile, recenziile, notele asupra cărţilor şi a revistelor aşa cum au fost difuzate la postul nostru de Radio. Şi aceasta deoarece prezenţa lui Perpessicius la Radio nu s-a materializat doar în structura cronicii literare. În funcţie de cerinţele forurilor conducătoare ale instituţiei, de alcătuirea programelor, prezentarea cărţilor şi a revistelor, începînd din 1936, a cunoscut formule diferite. Publicîndu-le în integralitatea lor, avem pentru prima oară imaginea nu numai a prezenţei lui Perpessicius la postul de Radio, aşa cum s-a păstrat în Arhivă, ci şi a modalităţilor bogate, vii, imediate, de consemnare, de semnalare, de apreciere a fenomenului literar autohton”. Pe scurt, este vorba de un impresionant număr de apariţii editoriale consemnate la microfon care dau seamă, implicit, şi de o întreagă perioadă a culturii radiofonice româneşti.

Ediţia a presupus un susţinut travaliu de identificare a textelor, de surmontare a dificultăţilor privind descifrarea lor (Perpessicius, marcat, cum bine se ştie, de o invaliditate severă, scria cu mîna stîngă). Migăloasă a fost apoi munca privind confruntarea textelor din vol. VII, Opere, cu originalele din Arhiva Radioului, şi recolaţionarea citatelor, întrucît cronicarul cita la microfon fragmentele ilustrative direct din cărţile la care se referea, fără a le mai reproduce în textul redactat de el. De notat că ediţia cuprinde şi toate emisiunile de după 1947 ale lui Perpessicius, precum şi emisiunile cu sau despre el, şi anume cele „care au fost identificate în arhivă sau în fonotecă”. La acestea se adaugă un însemnat număr de texte necunoscute pînă acum ori rămase în paginile periodicelor. Sanda Râpeanu şi Valeriu Râpeanu mai precizează că recenziile, cronicile, emisiunile omagiale antume sau postume de după 1955 „menţionate de noi nu sunt toate deoarece nu puţine au fost rostite fără un text scris, nefiind anunţate în Programul Radio-Tv şi au fost pierdute”.

Este locul să consemnez aici, nu fără un sentiment de nostalgie, dar şi cu unul de recunoştinţă, ca fost realizator de emisiuni literare radiofonice timp de 17 ani (1967-1985), o subliniere pe care o fac cei doi competenţi şi pasionaţi cercetători ai inestimabilului şi incomparabilului patrimoniu al Radiodifuziunii Române (arhivă şi fonotecă): „Am vrea să arătăm că prezenţa comentariilor despre opera lui Perpessicius se datorează faptului că redactorii emisiunilor culturale din acea vreme (deceniile postbelice – nota mea, C.C.) au fost animaţi de un sentiment de solidaritate intelectuală cu personalităţile de seamă ale culturii româneşti, promovîndu-le opera pe posturile de radio, contribuind esenţial la întreţinerea unui climat de preţuire a tot ceea ce spiritualitatea noastră dăduse mai de seamă înainte de 1944”.

Prima colaborare a lui Perpessicius la Radio a avut loc la 23 martie 1929, cînd era deja, scrie Valeriu Râpeanu – „unul dintre numele reprezentative ale criticii româneşti”. Între 1929 şi 1934, a îndeplinit „oficiul critic”, cum însuşi îl numea, simultan la Radio şi în ziarul „Cuvîntul”, cu răstimpuri în care a făcut cronică literară fie numai la Radio (1934-1937), fie numai la „Cuvîntul” (ianuarie – aprilie 1938). În coloanele acestei gazete Perpessicius a semnat cronica literară timp de 7 ani. Mai aflăm din datele stabilite de Valeriu şi Sanda Râpeanu, că cea dintîi colaborare la „Cuvîntul” în calitate de cronicar literar s-a produs la 4 noiembrie 1927, cînd încă nu venise la conducerea ziarului Nae Ionescu, brăilean ca şi Perpessicius, care, de altfel, reaminteşte autorul „Studiului introductiv”, a avut un rol deosebit în cariera sa. Programul cronicarului la Radio era sintetizat astfel: „Misiunea noastră nu este, evident, aceea de a da sfaturi, poate nici verdicte, cît mai cu seamă a pune în lumină valorile, cînd acesta e cazul şi de a oferi auditorului putinţa să participe, ca un juriu invizibil, la anumite hotărîri dificile”. Unul dintre principii era, subliniază Valeriu Râpeanu – „respingerea netă, categorică, a transcrierii nefiltrate artistic a realităţii, a unei experienţe de viaţă oricît de neobişnuite”.

Lectura cronicilor, comentariilor şi prezentărilor radiofonice ale lui Perpessicius infirmă în bună măsură opinia binecunoscută, devenită clişeu, potrivit căreia critica practicată de el ar fi una „în registrul amabilităţii”, o critică mai degrabă binevoitoare, admirativă, care evită verdictul negativ. În opinia lui Valeriu Râpeanu, o asemenea impresie este generată mai degrabă de stilul autorului „Menţiunilor critice”, de arborescenţa imagistică, de fraza sa nuanţată şi învăluitoare ce sunt ale unui critic care e şi poet. Din acest punct de vedere, Eugen Simion îl caracterizează pe bună dreptate astfel: „Perpessicius ilustrează în cadrele literaturii române genul criticii artistice: fină, ornamentală, cu o subtilă artă a digresiunii. Modelul său este Remy de Gourmont”. La rîndul său, editorul publicisticii radiofonice a lui Perpessicius observă: „Modul de a scrie al criticului era cel mai potrivit pentru o cronică literară radiofonică mai ales în perioada de început a acestui gen deoarece frumuseţea expunerii sporea atractivitatea, chema pe ascultătorul iniţiat sau neiniţiat să urmărească nu o dare de seamă seacă, greoaie, saturată de termeni de specialitate, ci o expunere care recrea fie şi în cîteva rînduri o operă, un drum literar, o filiaţie. Şi în acelaşi timp Perpessicius folosea ceea ce multă vreme s-a crezut că aparţine în exclusivitate lui George Călinescu, selectarea citatului reprezentativ, a acelor pagini care semnificau calităţile operei, sensurile ei şi puteau să-i facă pe ascultători să şi-o apropie”.

E adevărat că Perpessicius a fost poate excesiv de generos cu unii autori modeşti, dar i-a şi negat, în felul său elegant, pe unii fără valoare, chiar dacă aceştia se bucurau de succes în epocă. În critica sa de întîmpinare a văzut, a simţit, a intuit şi a judecat bine în mai toate cazurile. Este semnificativ modul cum i-a receptat şi i-a comentat pe cei ce aveau să devină clasici, de pildă Liviu Rebreanu sau Mircea Eliade. Ceea ce trebuie relevat, şi Valeriu Râpeanu o face, este că cronicile radiofonice ale criticului „alcătuiesc o adevărată frescă a culturii noastre din 1929 pînă în 1942, realizată cu înalt spirit critic şi cu o exigenţă care a avut în vedere reliefarea valorilor şi respingerea a ceea ce nu-şi află împlinirea artistică”. Cert e că Perpessicius şi-a asumat cu maximă responsabilitate rolul de cronicar literar la Radio, pe deplin conştient că se adresează unei mase de ascultători şi virtuali cititori de literatură, aşa-zicînd tăcute, dar presupus a fi mult mai largă decît cea a cititorilor unei gazete. Şi-a adaptat discursul, fără a-şi schimba însă stilul. Incontestabil, cronicile şi prezentările sale vădesc o exemplară capacitate de adecvare la specificul unui mijloc de comunicare atît de modern şi, aş spune, atît de democratic, cum este, cum era mai ales Radioul în vremea cînd Perpessicius presta „oficiul critic” la microfon. În fine, este evidentă permanenta grijă a primului şi celui mai longeviv cronicar literar la Radio pentru limbajul şi acurateţea rostirii la microfon, pentru întreţinerea unui dialog cît mai acroşant cu nevăzutul public căruia i se adresa şi pe care se străduia să-l implice, mizînd pe participarea lui şi convins fiind că – constata el într-un articol din 1933, apărut în „Cuvîntul” – Radioul „are putinţa să creeze acea istorie literară instantanee, pentru a cărei difuzare toate mijlocele materiale şi intelectuale îi stau la îndemînă”. În ceea ce priveşte calitatea demersului său critic la microfon, este cum nu se poate mai grăitoare o confesiune din 1967, după un sfert de secol de la încheierea „oficiului” de cronicar literar radiofonic: „Din activitatea de la Radio, am extras, îndeosebi după 1933, cînd n-am mai avut foileton obişnuit la gazetă, materialul a cel puţin două volume ale seriei Menţiuni critice, pe care le-am copiat de pe textele predate la Arhiva Radio şi pe care le-am recitit şi mărturisesc că le subscriu şi astăzi cu destulă plăcere”.

Au trecut aproape 50 de ani de cînd Perpessicius făcea această mărturisire. Textele în integralitatea lor pe care le avem acum turnate în litera de tipar, într-o ediţie critică, le citim şi noi cu „destulă plăcere”, graţie stilului de o surprinzătoare prospeţime, dar mai ales cu interes şi curiozitate intelectuală. Mă opresc aproape la întîmplare şi, fireşte, în treacăt, la unul dintre ele: cel consacrat ediţiei Creţu a „Operei politice a lui M. Eminescu” şi difuzat la 24 mai 1941. Nu voi insista asupra aprecierilor pline de stimă privind ediţia, două masive volume însumînd o mie de pagini, singura şi cea mai cuprinzătoare la acel moment şi încă vreo cîteva decenii pînă la marea ediţie Perpessicius. Voi reţine doar cîteva dintre liniile profilului pe care i-l schiţa gazetarului Eminescu. Cronicarul literar al Radioului afirma că Eminescu „a fost poate cel mai mare ziarist dinainte de Nicolae Iorga, pentru că nimeni altul n-a urmărit cu mai multă patimă, zi de zi, lună de lună şi an de an, evoluţia vieţii noastre politice, într-una din epocile cele mai pline de evenimente… Acceptat de opinia obştească şi curentă drept pamfletarul cel mai violent (şi adevărul este că nu-i lipseşte nici această coardă), Eminescu este cel mai studios şi cel mai înarmat dintre gazetarii noştri. Fie că le intitulează Studii asupra situaţiei, fie că sunt dedicate problemei basarabene, creditului mobiliar sau cestiunii evreieşti, articolele sale sunt totdeauna gîndite şi elaborate ciclic şi au totdeauna la temelia lor o întinsă şi temeinică documentare. O atare carieră ziaristică nu s-ar putea explica numai prin raţiuni de limitată necesitate alimentară. Amărăciunea poetului, care paralel cu munca aceasta de galerian al presei îşi mai avea şi visele inimii lui, nu poate fi tăgăduită, desigur. Dar ea nu poate stînjeni întru nimic pasiunea lui pentru lupta ziaristică, pentru zilnica mărturisire de credinţă. Numai cine crede şi luptă poate realiza o operă atît de impunătoare cum este ziaristica lui Mihail Eminescu, puţin cunoscută pînă astăzi şi pentru a cărei asimilare, tipărituri ca aceea a dlui Creţu vor crea condiţiile cele mai favorabile”.

Astfel le vorbea ascultătorilor radio, în 1941, Dumitru Panaitescu-Perpessicius despre gazetarul Eminescu şi despre publicistica sa ce avea să-şi găsească locul cuvenit în monumentala ediţie fondată şi ridicată de el însuşi pînă la a treia treaptă, atît cît clipa cea repede ce i s-a dat i-a permis, şi continuată apoi, cu mari dificultăţi, de cărturari şi cercetători, precum cel pe care l-am numit odată patriarhul eminescologiei, Dumitru Vatamaniuc. Ei s-au învrednicit, avînd exemplul dăruirii pînă la jertfă al lui Perpessicius, să ducă pînă la capăt o mare construcţie, ceea ce se întîmplă rar pe aici, pe la noi. Construcţie care – prevedea cu fină ironie cronicarul la microfon de acum 75 de ani – „va face şi mai inutilă ridicarea acelei statui de bronz, pe care societatea românească i-o refuză de jumătate de veac”.

Astfel le vorbea ascultătorilor radio, în 1941, Dumitru Panaitescu-Perpessicius despre gazetarul Eminescu şi despre publicistica sa ce avea să-şi găsească locul cuvenit în monumentala ediţie fondată şi ridicată de el însuşi pînă la a treia treaptă, atît cît clipa cea repede ce i s-a dat i-a permis, şi continuată apoi, cu mari dificultăţi, de cărturari şi cercetători, precum cel pe care l-am numit odată patriarhul eminescologiei, Dumitru Vatamaniuc. Ei s-au învrednicit, avînd exemplul dăruirii pînă la jertfă al lui Perpessicius, să ducă pînă la capăt o mare construcţie, ceea ce se întîmplă rar pe aici, pe la noi. Construcţie care – prevedea cu fină ironie cronicarul la microfon de acum 75 de ani – „va face şi mai inutilă ridicarea acelei statui de bronz, pe care societatea românească i-o refuză de jumătate de veac”.

Între timp statuia s-a ridicat, dar mult mai trainic decît bronzul este şi va rămîne monumentul numit ediţia Perpessicius a operei lui Eminescu.

2016-07-18 ( Convorbiri literare)