Alexandru Philippide, Căutătorul, 42 de poeme alese şi rostite la Radio între 1966-1978, dublu CD-carte, cuvînt înainte de Mircea Cărtărescu, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, 2015.

„Biblioteca de poezie românească“ iniţiată acum cîţiva ani buni de Editura Casa Radio este, vorba clişeului, o comoară. Dacă e să ne referim fie şi numai la clasicii interbelicului, în seria „Colecţionarul de voci“ au apărut CD-cărţi (textele citite sînt reproduse şi sub formă de carte cu note bio-bibliografice şi ilustraţii), unele ajunse chiar şi la a treia ediţie, cu Ion Barbu, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu şi Emil Botta citindu-şi propriile poeme.

Cele două CD-uri cu Alexandru Philippide se adaugă astfel unei serii deja uluitoare, chiar dacă, aşa cum scrie Mircea Cărtărescu în „Cuvîntul înainte“, vorbim de un poet uitat astăzi: „Cronologic, Philippide e un poet interbelic. Debutul său s-a produs în anii ’20, cam între debutul lui Blaga şi cel al lui Arghezi. Asemeni lui Bacovia, a publicat extrem de rar şi de puţin, cam cîte un volum de versuri pe deceniu… O antologie nici măcar severă ar putea păstra din cele patru volume de versuri ale sale (Aur sterp, 1922; Stînci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939 şi Monolog în Babilon, 1967) douăzeci pînă la treizeci de poezii reprezentative.“ Probabil toate aceste poezii reprezentative se află pe aceste două CD-uri, însumînd aproape o oră şi jumătate de lectură la microfon, unde Alexandru Philippide (1900-1979) citeşte versuri din toate cele patru volume ale sale, plus cîteva traduceri din Baude­laire şi Rilke. Ca şi în cazul celorlalte CD-uri ale seriei, vocea uşor cîntată a lui Alexandru Philippide e în acord cu versurile sale nostalgice, clasicizante, culte. Spune foarte bine Mircea Cărtărescu că pe urmele paseistului Philippide au mers ulterior poeţii Cercului literar de la Sibiu şi, mai ales, Şt. Aug. Doinaş (prezent şi acesta pe o CD-carte: Trandafirul negru, 2012).

„În tot ce-a scris mai bun, Philippide are melancolia anticariatelor, a bric-à-brac-urilor magazinelor de antichităţi, paradoxala modernitate a paseistului Giorgio de Chirico. E o lume care, în virtutea faptului că-i dispărută, că e construită din clişee clasice şi romantice, că e în întregime livrescă, are ceva spectral şi cîteodată sfîşietor… Poet mare? Fără‑ndoială că nu. Poet adevărat? Da, în cîteva poeme de o ciudată atemporalitate. Dar nenumăraţi poeţi adevăraţi au căzut pradă uitării. Acum treizeci de ani, Emil Botta era văzut ca un mare poet. Azi e la fel de obscur ca şi Philippide“, mai scrie Mircea Cărtărescu. Despre Emil Botta, a cărui voce apare pe CD-cartea Noapte din Andersen (2011), Bogdan-Alexandru Stănescu spunea: „Foarte puţini ştiu că numele lui Emil Botta poate figura fără nici o ruşine sau compromis din partea clasificatorului printre, aşa cum s-a mai spus, cei trei mari B ai poeziei române (adică alături de Blaga, Barbu şi Bacovia), că proza sa inclasificabilă nu este deloc inferioară atît de mult lăudatului şi relativ recent redescoperitului Blecher sau că articolele sale de critică cinematografică reprezintă operă de pionierat în domeniu.“ Un lucru e însă cert: oricît de puţin din opera acestor poeţi şi-ar mai păstra azi relevanţa culturală, vocile lor, adevăratele lor voci, vor rămîne imprimate pentru totdeauna, iar mie asta mi se pare un fel de miracol.

2016-01-07 (Dilema veche, nr. 620, 7-13 ianuarie 2016)